Olivier de Serres

 

Olivier de Serres

          Se spune ca paradisul ar fi acel loc in care exista politisti britanici, mecanici germani, bucatari francezi, iubiti italieni si guvernanti elvetieni. Numai ca la francezi as mai adauga si agricultori, asta dupa ce am citit despre Olivier de Serres. De citit, am citit in urma cu mai bine de trei ani, am si scris despre el dar dintr-o eroare, prima parte a articolului s-a sters. Asa ca azinoapte dupa o zi de crapat lemne i-a venit timpul sa il rescriu :-)

            Pe cand locuiam in Germania, ma tot intalneam frecvent cu nume  frantuzesti (de exemplu Magin, Vaillant, Benz, Faberge, LeFever, Guy) si ii intrebam daca sunt francezi. Majoritatea imi raspundeau ca nu sunt, dar ca inaintasii lor au fost hugenoti fugiti din Franta care s-au stabilit in regiunile Palatinatului Inferior. Ii mai intrebam cine au fost hughenotii, dar la aceasta intrebare ii pierdeam ... nu mai stiau sa imi raspunda. Apropos, am avut si noi in Romania un descendent hugenot in persoana lui Angel Saligny. Daca numele amintite va spun ceva, inseamna ca veti intelege ce vreau sa spun. Daca ar fi sa concentrez in cate-va cuvinte ce insemna pentru mine hugenot as folosi expresia frantuzeasca "creme de la creme", tot ce a avut mai bun Franta, dar din pacte nu a stiut sa se foloseasca de ei si fie i-a exterminat fie i-a alungat. Asa se face ca astazi urmasii lor se gasesc imprastiati pe toata suprafata globului, din Rusia (cazul Faberge) pana in America. Nu incerc sa fac lobi pentru hugenoti ci as vrea sa il prezint in continuare pe unul dintre ei care m-a impresionat (si inspirat) foarte mult. Si cu siguranta dupa ce ii veti citi viata veti intelege mai bine, cine au fost hugenotii.

               Ne aflam in luna august a anului 1578, si mai bine de 30 de ani, de la dangatul clopotului din noaptea Sfantului Bartolomeu, Franta nu a mai avut somn si liniste ci a fost sfasiata si ravasita de razboaie interne. Asta s-a intamplat si in Villeneuve unde traia linistita si in pace o comunitate de hugenoti, pana intr-o zi cand catolicii au venit si aici si au masacrat cati-va dintre ei iar pe restul i-au alungat. Olivier (care facea si el parte din comunitatea hugenota) nu era un om care sa stea de-o parte si probabil datorita inflacararii tineretii, ia si el parte la represalii. Dar curand isi da seama ca nu aceasta este solutia. Solutia lui Olivier era la Pradel.

              Campurile Frantei sunt intr-o stare de oribil abandon  si, dintr-o data cei mai intelepti simt cum li se strange inima si ii cuprinde groaza: ce va manca poporul acesta maine ?" Olivier face parte dintre inteleptii acestia.

               Impreuna cu oamneii lui se retrage la mosia pe care o avea la tara, la Pradel. Face casa cat de cat locuibila. Intareste zidurile si doreste sa umple santurile de aparare cu apa. Dar de unde apa in plina luna august in acel tinut secetos ? Starea mosiei nu era cea mai buna, dar ce il mahnea cel mai tare era starea pamantului. 

Pamantul, pamantul sau, bunul pamant solid, durabil, lipsit de minciuni. O ce bine ar fi sa se dovedeasca docil, altfel se va lupta cu el si tot nu-i va da ultimul cuvant , pana nu va da tot ce e mai bun din el si va deveni roditor. Cu speranta si perseverenta incepe imblanzirea pamantului.

Dar de unde seminte - toate semintele au fost folosite pana la ultima pentru hrana oamenilor. Asa ca, cate-va zile mai tarziu dupa ce a imapartit cu grija treaba in gospodarie, Olivier isi inseuaza catarul si porneste plin de incredere spre munte. Din aceasta calatorie periculoasa, aduce o veste cu adevarat imbucuratoare. In schimbul a trei oi , a facut rost de samanta. Prima victorie a incapatanarii sale.

In interiorul gospodariei, ca si in exteriorul ei saracia a atins cote extreme. In plus locuitorii conacului se afla adesea sub amenintarea jafului si sau a atacurilor inopinate.

Cand vine iarna, Olivier se apuca sa scrie. Este una dintre maniile lui - sa noteze totul: calculele lui si munca indeplinita in fiecare zi. Scrie cum munceste, cu entuziasm, veselie si sinceritate. Isi consemneaza observatiile. Isi imagineaza experiente noi pe care sa le incerece: cum sa modifie o unealta, cum sa fabrice alta dupa un model vazut deja sau, pur si simplu, imaginat de el. Olivier are inzestrarea aceasta: de a simti intens nevoile pamantului sau ale fiecarui tip de sol sau de planta. Se gandeste mult la ele si apoi insira pe hartie scheme, planuri, proiecte. Veche obisnuinta de intelectual.

           Imediat ce va avea posibilitatea, va fabrica pluguri care sa desfunde in profunzime solul, grape noi, tavaluguri.. Semintele si balegarul se vor lipi bine de sol, in loc sa fie dus la vale de ploi. La punctul in care se afla acum, pierderea oricarei seminte este foarte importanta.

            In fond, agricultura in epoca aceea era foarte rudimentara. Din Antichitate pana atunci, nu se mai realizase vre-un progres. Bernard Palllisy, contemporan cu Olivier, s-a indignat de lucrul acesta.

"Armurieri" spunea el, schimba adesea forma halebardelor, a spadelor si a altor harnasamente, insa ignoranta din agriucultura este atat de mare, incat aceasta se practica in mod obisnuit dintotdeauna".                    Randamentul terenului era extrem de mic, mai ales pe solurile neproductive cum sunt majoritatea celor ale lui Olivier. Totusi, cand vine vara  observa ca parcelele ingrijte in mod special se dovedesc mai rodnice decat de obicei. 

              Inca o iarna plina de angoasa ca un cosmar ... Adesea, pe ascuns, stapanii rup de la ei ca sa le poata da copiilor si servitorilor o portie mai putin zgarcita.

Mintea lui Olivier este coplesita de aceasta obsesie: trebuie sa faca cumva, sa puna capat foamei! Trebuie ca oamenii sa manance! Trebuie ca pamantul sa rodeasca!                                                           Multe probleme - in aparenta, de nerezolvat - il agita si nu ii dau pace. Mai intai problema apei. Ar trebui sa aiba apa peste tot, pentru ca, timp de trei luni, Pradelul, dar si imprejurimile se transforma in desert. 

           Putin cate putin se contureaza si se impune o solutie indrazneata. Un curs de apa care curge din muntii Corions, Gazelul, curge pe la vest de domeniu, insa este asezat intr-un fel de rapa. Ar trebui captat mai sus, in locul unde, pe pamanturi invecinate, formeaza un mic bazin si adus printr-un canal pana la domeniu. Facand o intelegere amiabila cu vecinul sau, seniorul Mirabelului, Olivier va construi pe o lungime de proximativ 1000 de metri un magnific canal de aductie, sapat in sol, pardosit cu dale, care va merge mai inatai de-a lungul rapei, apoi, sosit la limita proprietatilor, va face o cotitura brusca spre casa. Acolo se va impartii in mai multe canalizari care alimenteaza adapatoarele, helesteul ratelor, gradina si pasunile. La inceputul lucrarilor, cate ironii va trebui sa suporte novicele nostru antreprenor! Insa apoi cata uimire!

           Hainele se uzeaza - si nu le pot inlocui. Marguerite (sotia lui) trebuie sa faca fata unor dificultati nemaiauzite. La toate acestea se mai adauga si iarna, care urmeaza dupa o ciuma. La conac viata continua sa dainue. Daca din punct de vedere material, oamenii vegeteaza, inima si spiritul sunt mai vii ca niciodata !

Continuarea o puteti citi aici

   

P.S. La data cand am scris pentru prima oara acest articol i l-am dedicat lui Wili Schuster, un "hugenot" de Transilvania care m-a inspirat prin viata si actiunile sale. De data aceasta il dedic din nou, post mortem, aceluiasi om de bine. Nu-mi doresc nimic mai mult, decat ca tara noastra, sa aiba cat mai multi oameni, care sa fie cum a fost el !

Pentru ca oamenii sa manance

Continuare la Oliviere de Serres

In regiune se duc tratative serioase pentru a transforma intr-o pace de durata  aceste scurte incetari ale ostilitatilor pe perioada lucrarilor agricole. Olivier si cumnatul lui d´Arcons, sunt in prim planul acestor negocieri. In cele din urma, pacea se semneaza la Felix , la 26 noiembrie1581. Va dura doar cinci ani. Insa pentru acesti bieti oameni, cinci ani sunt ca o vesnicie!
Tot ce a fost schitat va prinde acum contur, va inflori. Fiecare anotimp va aduce domeniului o imbunatatire decisiva.
Olivier simte ca pe umerii lui apasa nu doar foamea alor lui, ci foamea unui intreg popor.
Nu ne putem imagina ce insemna  pe atunci muncile campului. In cursul secolelor precedente se defrisasera multe paduri, in timp ce solurile uzate fusesera lasate spre pascut in parloaga. Timp de cati-va ani, recoltele de pe aceste terenuri noi, erau abundente, apoi trebuia sa se defriseze din nou. Or, s-a ajuns rapid la o anumita limita.
Pentru a se revitaliza solurile saracite de o recolta, nu se cunoastea decat o singura metoda, aceeasi dintotdeauan: parloaga, numita si telina. Experienta dovedise ca un teren mediu putea produce un an din doi. Asa era cazul Languedocului (regiune sudica a Frantei). In campiile din nord, mai bogate, ciclul se intindea pe trei ani: parloaga, cereale, furaj.
Prin urmare, imediat dupa secerat sau dupa taierea otavei, campul devenea bun comunal si fiecare putea sa-si aduca vitele la pascut colo. In Evul Mediu bogatii aveau obiceiul de a taia garaul foarte aproape de spic. Miristea ramasa era folosita de saraci la confectionarea de acoperisuri sau saltele de paie. Nu se secera decat cu secera, iar utilizarea coasei care taia de la pamant, genera proteste inflacarate. Pe scurt, din ignoranta, si fara indoiala pentru a nu se atinge dreptul inviolabil al saracilor, s-a ramas la metoda parloagei.
Bernard Palissy, inovator si in acest domeniu, atrasese atentia asupra calitatilor marnei ca pamant de fertilizare. Olivier nu ratase ocazia sa-l incerce cu succes.
Din cauza prostei ingrijiri a solului si neglijentei recoltele scadeau de la an la an. In sudul Frantei in secolul al XVI-lea, cerealele erau atat de scumpe, incat taranii pentru a marii volumul painilor, adaugau fructe in coca.
Olivier nu putea admite lucrul acesta!
 Nu, Dumnezeu a lasat solul pentru mentinerea vietii iar acest sol trebuia sa poata servii oamenii intotdeauan!
In gradina conacului incearca sa aclimatizeze legume noi si tot soiul de plante rare. Caci stapanul Pradelului, curios si intrprinzator din fire tine legatura cu o serie de botanisti si gradinari care il pun la curent cu toate noutatile. Aceasta gradina este un fel de laborator, unde face experimente pasionate cu zarzavaturi. Iar seara in salita vecina cu bucataria, scrie si tot scrie ...
A incercat asadar, tot felul de ingrasaminte naturale, din care cele mai multe au avut succes, dar unde sa gasesti cenusa de lemn, de exemplu, sau deseuri de gradina si gainati pentru a ingrasa imensele intinderei?  Totusi exista ingrasaminte verzi ... Asta il intriga. A observat ca un ogor cu lucerna, arat, da o recolta frumoasa de grau, chiar daca, inainte de semanat nu a imprastiat decat putina marna. De asemenea dulcisorul (sau sparceta), care i-a fost de curand recomandat si pe care il incearca in gradina, il incanta. Mai intai pentru ca le place foarte mult cornutelor sale. Apoi, pt ca ogorul cu sparceta da niste legume minunate. Nu stie exact prin ce fenomen (ulterior, il va descoperi) insa lucrul acesta il intriga foarte mult. Ajunge chiar sa creada ca daca va alterna in gradina sa dulcisor si legume, nu va mai avea nevoie de balegar.
Previziunile lui Olivier lui Olivier s-au indeplinit intr-un mod ce i-au depasit orcice asteptari. Cu anii, perfectionandu-si metodele de cultivare - caci Olivier nu se multumeste niciodata decat cu perfectiunea - a instaurat un sistem de asolamente atat de ingenios care a foast in vigoare pana nu demult la Pradel.
Din nefericire cerul Frantei, dupa o scurta perioada de pace s-a intunecat din nou. Prin teribilul edict din iulie 1585, Henric al III-lea suprima toate libertatile acordate protestantilor, care sunt somati sa se converteasca la catolicism in termen de sase luni. Si totul reincepe.
Insa iata ca apare alte flagele, atat de exterminatoare, incat reusesc pe moment sa suspende ostilitatile. Niste geruri tarzii urmate de o seceta extrema, provoaca, in vara lui 1585, o foamete de o severitate necunoscuta pana atunci. Regiunile sarace din sudul Frantei, sunt greu incercate, asa cum se intamplase si cu cinci ani in urma. Olivier si Marguerite privesc cu oroare cum taranii din jurul lor se hranesc cu ghinde, curpeni de vita de vie sau ferigi. Pentru a face faina, macina scoarta de copaci, zat uscat si coji de nuci si de migdale. Odata cu venirea frigului mortalitatea creste foarte mult. Vara urmatoare, o noua epiedemie de ciuma se abate asupra acestor biete fapturi ruinate de foame. In Vivarais, doua treimi din populatie dispar.
Pamantul lui Olivier, obiectul atator ingrijiri si al atator sacrificii, a raspuns in sfarsit asteptarilor! Nobilul de Pradel si buna Marguerite, care impart in jurul lor, in cea mai mare masura posibila, alimente , doctorii si mangaiere, devin providenta vecinatatii. Si chiar daca familia e compusa acum din sapte copii, toti supravietuiesc acestor orori.
Ah! Sa se opreasca odata toate aceaste nenorociri! Ceea ce trebuie nu e sa-ti duci viata de azi pe maine si sa fi la mila neprevazutului. Pamantul familiei trebuie sa fie de ajuns nu doar pentru painea de azi , ci si pentru proviziile de maine. Si daca un aliment lipseste sa fie altele care sa-l inlocuiasca. Asa va fi atins omul in fata naturii, prin stiinta sa, prin experienta sa si prin harnicia sa, o independenta rezonabila si plina de demnitate.
Olivier incearca prin toate mijloacele sa-si inmulteasca produsele alimentare si resursele locuintei. Trebuie mai inatai sa poata conta pe faptul ca va avea legume variate si din abundenta. La el se gasesc toate legumele care se gasesc in regiunea respectiva: ceapa, PRAZ, usturoi, bobi, laptuci, spanac, anghinare, napi, gulii, morcovi, varza, linte, mazare, scortonera. Dar se gasesc si unele noi: pepeni (importati in perioada razboaielor din Italia), castraveti (veniti din Spania), fasole (sosita foarte de curand din America, impreuna cu curcanul si din nefericire, cu tutunul).
Oliver studiaza tipul de sol, de expunere, de ingrasamant care le face bine si isi noteaza... Va fi primul care va descrie cartoful, pe care il aseaza, de  altfel, in "gradina pentru vaza de flori"  atunci fiind considerat arbust ornamental.
Doctoriile. In acele vremuri de epidemii devastatoare, Olivier nu uita de ele. Farmacopeea familiei trebuie sa se afle in gradina, unde mama familiei, si la nevoie farmacistul, insotind medicul, va merge cand nevoia o va cere. Olivier are in gradina sa medicinala o curioasa si completa adunatura de plante care traiesc impreuna ca intr-o uniune, desi au naturi diverse si extravagante. El le cunoaste proprietatiile particulare, iar observatiile documentare pe care le va nota pe acest subiect constitue un studiu foarte serios si foarte clar pentru vremea aceea.
Livada si podgoria lui au parte in egala masura de ingrijirea lui temeinica. Fructul este pentru el chintesenta produselor naturii. Ascultati-l:
"Orice alte merinde palesc in fata fructelor pomilor. Pentru ca nici painea, nici carnea, nici pestele nu sunt infatisate spre a fi mancate decat gatite si potrivite unele cu altele in bucatarie, pe cand fructele apar pe masa regilor crude, fara nici un suliman sau deghizare, si totusi, in simplitatea lor, ele ies in castig, intr-atat de pretioase le gases oamenii gustul, care intrece orice alta delicatesa. Nu le-ati putea face un dar mai pretios prietenilor dumneavoastra decat niste fructe incantatoare ..."
La capitolul perelor, nu mai conteneste, intr-atat de "incantatoare" le gaseste calitatile si frumusetea!
Isi urmareste arborii de la stadiul de samanta pana la cel de fruct perfect: grija cu care isi noteaza cele mai mici detalii din comportamentul unei livezi este incredibil. De asemena pepinierele sale sunt furnizoare pentru intreaga regiune si capata un nume regal. Din vremea sa dateaza veritabila nastere a arboriculturii fructifere in Franta.
Dar trebuie sa si imbrace. Au suferit foarte mult din lipsa de tesaturi! Seamana canepa si in. Vartelnitele se vor putea rasuci. Incearca chiar si bumbacul care ii trezeste un deosebit interes.
Stofele tesute trebuie sa le vopseasca. Intr-un colt al gradinii are ierburi pentru vopsit. Frunzele albastrelelor dau un albastru foarte frumos. O specie de grozama, da galbenul. Iar radacina de roiba (este primul din Franta care a cultivat-o si a descris-o) da rosul. Roiba si albastrelele impreuna dau un negru de catifea.
Olivier este defapt si parintele industriei matasii in Franta, dar asta este o alta poveste.
Olivier avea un frate drag, Jean, om erudit, pe care Heric al IV-lea l-a luat in slujba sa ca istoriograf. Ori in timpul razboaielor religioase (datorita faptului ca era protestant), Jean fusese inchis iar apoi eliberat in schimbul unei sume foarte mari. Pentru ca era sarac, Olivier a fost cel care a pus gaj celor care l-au imprumutat, cu bunurile sale si in special Pradelul. Ca sa rezolve aceste incurcaturi pleaca spre Paris unde duce cu el alturi de bunatatile Pradelului si un cufar in care isi avea notate insemnarile. Aceasta carte este Pradelul sau - pentru ca Pradelul se reflecat pe paginile ei ca o fata in cea mai perfecta oglinda. Dar mai e ceva . Cartea lui e el insusi. Cine va citi randurile acestei carti, in orice timp,  il va cunoaste pe omul care le-a scris. Si cine era acest om ? Istoricul Camille Jullian (1859-1933) va spune despre el: "Acest simplu gentilom de tara este cel mai admirabil tip de francez pe care il cunosc".
Dar ca sa revenim la carete - la 18 februarie 1599, iese de sub presa au mic tratat intitulat: "Culegera matasii prin hranirea viermilor care o fac. Esantionul Teatrului de Agricultura al lui Olivier de Serre, Seniorul Pradelului."
Un teatru veti intreba ? Cartea lui se compune dec din piese de tetru ? Nici gand. Expresia desemna in mod obisnuit, in vremea aceeea o opera a carei actiuni se petrece in diverse locuri. Stiti ca, pentru Olivier, fiecare animal, fiecare planta si chiar solul sunt fiinte vii, foarte apropiate cu care  poate sa intre foarte usor in comunine. In asta consta fara indoiala , elementul esential al geniului sau uimitor. Pentru el Pradelul este un teatru pentru care mii de fapturi se nasc, respira si mor. Comedii sau drame ignorate de oamenii obisnuiti, se joaca acolo si tot ansamblul prospera plin de bucurie sau lancezeste in functie de multa dragoste le poartta stapanul si cat de multa stiinta are el.
Oh ! Cat de important este acest ansamblu, in cele mai mici detalii ale lui, deoarece este vorba despre viata sau moartea unor fapturi sensibile. Iar omul domina acst imperiu, servit ca Regele creatiei - dar servind la randul lui, caci altfel cine stie pana unde ar merge orgoliul lui!
Cartea in intregime s-a publicat pe 1 iulie 1600. Olivier era inca in Paris abia stapanindu-si nerabdarea. Lucrarea avea o mie de pagini. A starnit o adevarata surpriza si un entuziasm imens.

Aceasta opera, foarte tehnica si foarte stiintifica in genul ei, era extrem de placuta la citit, intr-atat ere de plina de curiozitate si bunatate. Regele Henric, caruia ii era dedicata, a facut din ea, vreme de patru luni, cartea lui de capatai. Aceasta carte a produs o efervescenta in Franta si o renastere a agricultrii aducand bunastarea chiar si pe acele meleguri brazdate de sange si de razboi.
Desi povestea continua ... ma opresc aici, deoarece as dori ca in continuare  sa fie scrisa in varianta romaneasca.
Ma bucur ca avem si noi Olivieri. As vrea sa-l amintesc pe unul caruia ii dedic acest articol: Silviu Man*. Stiu ca face mai mult decat teatru (ca arta) si chiar decat Teatre D´agriculture.
M-as bucura la fel de mult ca sa fie si in Romania un Henric al IV care sa-i sustina pe Olivierii locali, care pot face mult pentru agricultura ecologica romaneasca .
____________________
*Silviu Man este unul din creierele din spatele proiectului TEI (Traduceri ecologice independente), după părerea mea unul dintre cele mai de impact proiecte voluntare din Romania.

fragmentele au fost preluate din cartea Eroi si minuni, capitolul Pentru ca oamneii sa manace (autor Elise Sommer) editura Viata si sanatate