Se spune ca paradisul ar fi acel loc in care exista politisti britanici, mecanici germani, bucatari francezi, iubiti italieni si guvernanti elvetieni. Numai ca la francezi as mai adauga si agricultori, asta dupa ce am citit despre Olivier de Serres. De citit, am citit in urma cu mai bine de trei ani, am si scris despre el dar dintr-o eroare, prima parte a articolului s-a sters. Asa ca azinoapte dupa o zi de crapat lemne i-a venit timpul sa il rescriu :-)
Pe cand locuiam in Germania, ma tot intalneam frecvent cu nume frantuzesti (de exemplu Magin, Vaillant, Benz, Faberge, LeFever, Guy) si ii intrebam daca sunt francezi. Majoritatea imi raspundeau ca nu sunt, dar ca inaintasii lor au fost hugenoti fugiti din Franta care s-au stabilit in regiunile Palatinatului Inferior. Ii mai intrebam cine au fost hughenotii, dar la aceasta intrebare ii pierdeam ... nu mai stiau sa imi raspunda. Apropos, am avut si noi in Romania un descendent hugenot in persoana lui Angel Saligny. Daca numele amintite va spun ceva, inseamna ca veti intelege ce vreau sa spun. Daca ar fi sa concentrez in cate-va cuvinte ce insemna pentru mine hugenot as folosi expresia frantuzeasca "creme de la creme", tot ce a avut mai bun Franta, dar din pacte nu a stiut sa se foloseasca de ei si fie i-a exterminat fie i-a alungat. Asa se face ca astazi urmasii lor se gasesc imprastiati pe toata suprafata globului, din Rusia (cazul Faberge) pana in America. Nu incerc sa fac lobi pentru hugenoti ci as vrea sa il prezint in continuare pe unul dintre ei care m-a impresionat (si inspirat) foarte mult. Si cu siguranta dupa ce ii veti citi viata veti intelege mai bine, cine au fost hugenotii.
Ne aflam in luna august a anului 1578, si mai bine de 30 de ani, de la dangatul clopotului din noaptea Sfantului Bartolomeu, Franta nu a mai avut somn si liniste ci a fost sfasiata si ravasita de razboaie interne. Asta s-a intamplat si in Villeneuve unde traia linistita si in pace o comunitate de hugenoti, pana intr-o zi cand catolicii au venit si aici si au masacrat cati-va dintre ei iar pe restul i-au alungat. Olivier (care facea si el parte din comunitatea hugenota) nu era un om care sa stea de-o parte si probabil datorita inflacararii tineretii, ia si el parte la represalii. Dar curand isi da seama ca nu aceasta este solutia. Solutia lui Olivier era la Pradel.
Campurile Frantei sunt intr-o stare de oribil abandon si, dintr-o data cei mai intelepti simt cum li se strange inima si ii cuprinde groaza: ce va manca poporul acesta maine ?" Olivier face parte dintre inteleptii acestia.
Impreuna cu oamneii lui se retrage la mosia pe care o avea la tara, la Pradel. Face casa cat de cat locuibila. Intareste zidurile si doreste sa umple santurile de aparare cu apa. Dar de unde apa in plina luna august in acel tinut secetos ? Starea mosiei nu era cea mai buna, dar ce il mahnea cel mai tare era starea pamantului.
Pamantul, pamantul sau, bunul pamant solid, durabil, lipsit de minciuni. O ce bine ar fi sa se dovedeasca docil, altfel se va lupta cu el si tot nu-i va da ultimul cuvant , pana nu va da tot ce e mai bun din el si va deveni roditor. Cu speranta si perseverenta incepe imblanzirea pamantului.
Dar de unde seminte - toate semintele au fost folosite pana la ultima pentru hrana oamenilor. Asa ca, cate-va zile mai tarziu dupa ce a imapartit cu grija treaba in gospodarie, Olivier isi inseuaza catarul si porneste plin de incredere spre munte. Din aceasta calatorie periculoasa, aduce o veste cu adevarat imbucuratoare. In schimbul a trei oi , a facut rost de samanta. Prima victorie a incapatanarii sale.
In interiorul gospodariei, ca si in exteriorul ei saracia a atins cote extreme. In plus locuitorii conacului se afla adesea sub amenintarea jafului si sau a atacurilor inopinate.
Cand vine iarna, Olivier se apuca sa scrie. Este una dintre maniile lui - sa noteze totul: calculele lui si munca indeplinita in fiecare zi. Scrie cum munceste, cu entuziasm, veselie si sinceritate. Isi consemneaza observatiile. Isi imagineaza experiente noi pe care sa le incerece: cum sa modifie o unealta, cum sa fabrice alta dupa un model vazut deja sau, pur si simplu, imaginat de el. Olivier are inzestrarea aceasta: de a simti intens nevoile pamantului sau ale fiecarui tip de sol sau de planta. Se gandeste mult la ele si apoi insira pe hartie scheme, planuri, proiecte. Veche obisnuinta de intelectual.
Imediat ce va avea posibilitatea, va fabrica pluguri care sa desfunde in profunzime solul, grape noi, tavaluguri.. Semintele si balegarul se vor lipi bine de sol, in loc sa fie dus la vale de ploi. La punctul in care se afla acum, pierderea oricarei seminte este foarte importanta.
In fond, agricultura in epoca aceea era foarte rudimentara. Din Antichitate pana atunci, nu se mai realizase vre-un progres. Bernard Palllisy, contemporan cu Olivier, s-a indignat de lucrul acesta.
"Armurieri" spunea el, schimba adesea forma halebardelor, a spadelor si a altor harnasamente, insa ignoranta din agriucultura este atat de mare, incat aceasta se practica in mod obisnuit dintotdeauna". Randamentul terenului era extrem de mic, mai ales pe solurile neproductive cum sunt majoritatea celor ale lui Olivier. Totusi, cand vine vara observa ca parcelele ingrijte in mod special se dovedesc mai rodnice decat de obicei.
Inca o iarna plina de angoasa ca un cosmar ... Adesea, pe ascuns, stapanii rup de la ei ca sa le poata da copiilor si servitorilor o portie mai putin zgarcita.
Mintea lui Olivier este coplesita de aceasta obsesie: trebuie sa faca cumva, sa puna capat foamei! Trebuie ca oamenii sa manance! Trebuie ca pamantul sa rodeasca! Multe probleme - in aparenta, de nerezolvat - il agita si nu ii dau pace. Mai intai problema apei. Ar trebui sa aiba apa peste tot, pentru ca, timp de trei luni, Pradelul, dar si imprejurimile se transforma in desert.
Putin cate putin se contureaza si se impune o solutie indrazneata. Un curs de apa care curge din muntii Corions, Gazelul, curge pe la vest de domeniu, insa este asezat intr-un fel de rapa. Ar trebui captat mai sus, in locul unde, pe pamanturi invecinate, formeaza un mic bazin si adus printr-un canal pana la domeniu. Facand o intelegere amiabila cu vecinul sau, seniorul Mirabelului, Olivier va construi pe o lungime de proximativ 1000 de metri un magnific canal de aductie, sapat in sol, pardosit cu dale, care va merge mai inatai de-a lungul rapei, apoi, sosit la limita proprietatilor, va face o cotitura brusca spre casa. Acolo se va impartii in mai multe canalizari care alimenteaza adapatoarele, helesteul ratelor, gradina si pasunile. La inceputul lucrarilor, cate ironii va trebui sa suporte novicele nostru antreprenor! Insa apoi cata uimire!
Hainele se uzeaza - si nu le pot inlocui. Marguerite (sotia lui) trebuie sa faca fata unor dificultati nemaiauzite. La toate acestea se mai adauga si iarna, care urmeaza dupa o ciuma. La conac viata continua sa dainue. Daca din punct de vedere material, oamenii vegeteaza, inima si spiritul sunt mai vii ca niciodata !
Continuarea o puteti citi aici
P.S. La data cand am scris pentru prima oara acest articol i l-am dedicat lui Wili Schuster, un "hugenot" de Transilvania care m-a inspirat prin viata si actiunile sale. De data aceasta il dedic din nou, post mortem, aceluiasi om de bine. Nu-mi doresc nimic mai mult, decat ca tara noastra, sa aiba cat mai multi oameni, care sa fie cum a fost el !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu