" Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi " Evanghelia Sfântului Ioan VIII:32

joi, 3 februarie 2022

Limba germana - limba de lemn :-)

 

Se spune - codru-i frate cu romanul. Dar se pare ca nemtii sunt chiar mai padurelnici ca noi, iar germana este limba de lemn :-).

Sa ma explic - in germana cuvantul pentru carte este - Buch. Intr-un dictionar al limbii germane vechi publicat prin 1860 se mentioneaza ca literele acestei limbi erau scrijelite pe placute de lemn. Si pentru ca aceste placute erau adeseori confectionate din fag (in limba germana, Buche), numele tablitelor s-a transferat de la copac la obiectul functional, adica Buch, carte. Si ma gandesc ca in romana a dat a buchisii sau buchie (desi in mod oficial se spune ca acesti termeni sunt de provenienta slava).

     Este posibil ca aceata conexiune sa se fii creat mult mai devreme, cand runele se sapau in bete de lemn de fag. In germana literele se numesc Buchstaben (cuvant format din Buche= fag si Stab= bat)

    In timp ce cuvantul german Buche, este identic cu cel ce desemneaza o specie de copac, originea altor cuvinte este mai greu de urmarit. Sa luam termenul "fidelitete"(in limba germana, Treue). Face trimiterea la copaci - mai concret, la stejar. Lemnu de stejar este dur si rezistent la intemperii, la fel cum ar trebui sa fie si relatiile dintre oameni, figurativ vorbind. Cuvantul original din indo-europeana era drue sau dru care inseamna stejar. In limba engleza a fost adaptat si a devenit true (adevarat, dar si fidel) si apare in termni precum trunk (cufar), o lada trainica, in care se pasteaza obiecte importante.

   Tot intr-ale celor silvice, germana are niste ziceri interesante: Buchen musst du suchen, Linden muss man finden, bei Eichen muss man weichen. Unii spun ca acest proverb ar venii de la indicatia populara in caz de furtuna cu fulgere - de stejar fereste-te, fagul insa cauta-l (stejarul avand scoarta neregulata apa nu este continua ca la fag care are scoarta neteda si lasa o pelicula continua de apa care permite descarcarea electricitatii direct in pamant, lucru care nu se intampla si la stejar a carui coaja la impact poate sa se transforme in adevarate schije ca de proiectil). Altii spun ca proverbul era ca un cod prin care diversi copaci erau planati sau lasati sa creasca, pentru a fii indicatoare - de exemplu fagul indica limite/hotare, teiul loc de adunare unde se tinea sfatul batranilor,  stejarul indica rascruce de drumuri.

Voi ce parere aveti despre zicala aceasta ? Care explicatie este mai plauzibila?

Si pentru ca am deschis subiectul data viitoare voi prezenta ceva interesant ceva despre un stejar pe cale sa devina celebru :-)

Va urma.

vineri, 21 ianuarie 2022

Cu sinceritate ... pentru cei care vor sa se mute la tara

 



Cu ceva timp in urma am scris ca voi prezenta o viziune realista cu privire la mutatul la tara. Ultimii doi ani au accelerat fenomenul si multi s-au entuziasmat, pornind doar cu elanul nu ai cu realismul necesar schimbarii. In randurile ce urmeaza un prieten, Petrica Cristescu isi asterne experienta aceasta, intr-un mod sincer, obiectiv si realist. Articolul este scris dintr-o perspectiva profund crestina care posil sa apara intr-un material mai vast (cand va aparea voi da toate datele necesare celor care vor sa citeasca mai mult). Sper ca lectura sa iti fie utila, sa te inspire si sa te inalte spiritual.


Domnul zisese lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; iți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” (Geneza 12, 1-2)

Vara anului 2002 m-a găsit în agitația pregătirii nunții. Căutam o bucătăreasă bună, care să știe să gătească meniu vegetarian. Astfel am cunoscut o familie care se mutase de ceva timp din București într-un sat, la o depărtare de 50 km. După ce le-am cunoscut povestea, i-am spus miresei mele: „Ce oameni deștepți! Ce ar fi sa plecăm și noi într-o zi?”

Cu excepția a patru ani preșcolari pe care i-am petrecut la Tulcea, viața mi-a fost modelată în București, la bloc. Agitația orașului îmi dădea un sentiment de confort și siguranță. Însă, din acea zi, ochii mei au început să se deschidă treptat și să pricep capcana în care mă aflam. Ce viață mă aștepta? Zi de zi va trebui să lucrez pentru interesul financiar al altuia doar pentru a-mi duce zilele, o veriga în lanțul trofic al societății. În ce condiții vor crește copiii mei? Ca toți copiii de azi, cu bani dar fără părinți, cu cheia de gât printre betoane. Voi fi un sclav al sistemului, fără libertate, căci ce altceva dă libertate omului decât pământul: casă, apă, mâncare, energie.

După nuntă, am început să visăm la acel moment în care vom pleca spre o viață mai bună. Aglomerația din capitală a devenit rapid insuportabilă. De la lucru mă întorceam în fiecare zi cu durere de cap și nu mai puteam face nimic. Așteptam să terminăm amândoi facultatea. În acest timp am început să citim experiențele altor familii, scrierile lui E.G. White despre acest subiect. Iar convingerea că locul nostru nu mai este la oraș creștea mereu. Dumnezeu ne-a spus clar: „Plecați și Eu voi fi cu voi!” Ne gândeam că e posibil să dăm de greu și să regretăm mișcarea făcută. Astfel, am început să alcătuim o listă cu avantajele și dezavantajele vieții la oraș respectiv la țară, pentru ca în momentele grele să ne readucem aminte de unde am plecat. (Din fericire, nu a fost nevoie să o recitim.)

Am căutat un loc în țara aceasta (!) nici prea departe de București, pentru a putea să ne vizităm familiile și prietenii mai ușor, dar aproape de munți, în Ardeal (case mai ieftine si trai mai bun), un sat cât mai retras, în natură, cu oameni liniștiți. Și l-am găsit, prin intermediul unor cunoștințe ce tocmai se mutaseră acolo.

Am vândut tot ce aveam, ne-am cumpărat o Dacie, tocmai bună pentru situația noastră, și anul 2006 ne-a adus visul la realitate. Nu am cuvinte să descriu bucuria ce am trăit-o împreună, sentimentul de libertate. Chiar dacă încă nu aveam casa noastră și stăteam în condiții grele pentru un orășean, cu șoareci, frig și fum, eram fericiți. Ajunsesem în punctul pe care îl doream, chiar daca toată lumea a fost împotriva acestei idei. Nu a fost nimeni să ne încurajeze, în afară de Dumnezeu. Doi prieteni mi-au spus ca vor veni și ei, dar nu au mai făcut-o. Părinții noștri ne-au văzut viitorul ruinat (omenește aveau dreptate), doar tatăl meu ne-a spus ca ne va fi alături oriunde vom fi. Am văzut dragostea prietenilor în încercarea de a ne opri pentru a ne feri de greșeli și cu timpul mi-am dat seama că aveau mare dreptate.

Viața la țară pare romantică visătorului de la oraș. Așteptam să vină iarna și să stau lângă sobă liniștit, cu o carte în mână. Probabil, aceasta a fost cea mai mare dezamăgire și poate singura. Cine vrea să aibă timp, să stea într-un bloc la oraș! Aici e de lucru răzbit!

Au trecut aproape 15 ani. Pâinea nu ne-a lipsit; cred ca am dus-o mai bine decât am fi trăit în București. Chiar dacă stăm într-un loc retras, cu putini oameni, Dumnezeu ne-a găsit de lucru mereu, prin minuni nenumărate. Am lucrat la școală ca învățătoare și profesor, vreo zece ani la primăria din comună; apoi ca manager de proiect pentru investitori străini și, în final, pe cont propriu ca instalator. Orice om harnic și priceput găsește de lucru.

De când am primit primul copil, soția a renunțat la ocupația de învățătoare în favoarea celei de mamă. Acum avem trei copii mici, care învață zi de zi, alături de mama lor, să se teamă de Dumnezeu, să iubească natura și pe semenii lor. În liniștea dimineților am ajuns să Îl cunosc pe Tatăl meu ca niciodată și să mă apropii de El, Isus să locuiască în mine și eu în El. Din mijlocul furtunilor, familia mea a renăscut și astăzi suntem una, de nedespărțit.

Orice alegere implică un cost de oportunitate ce trebuie plătit. Tânărului bogat, Isus îi spuse: „Iți lipsește un lucru: du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, și vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ți crucea și urmează-Mă.” Dacă dorești să ai parte de comoara din cer, de crucea lui Isus, trebuie să plătești, să dai tot. Și noi tocmai de acest lucru fugim. Ne este teamă să trăim prin credință urmându-L pe Isus; ne pierdem siguranța zilei de mâine, sărăcim, ne costă. Dar altfel, nu-L putem avea pe Isus!

Există însă și cealaltă față a banului. Am văzut multe și am trecut prin multe; am observat că mutarea la țară nu este rezolvarea problemelor ci, mai degrabă, amplificarea lor... Cunosc personal multe familii ce au făcut acest pas înaintea noastră sau mai târziu și constat, cu mare tristețe, că marea majoritate au dat faliment! Faliment financiar, spiritual, familial. Unii nu s-au mai descurcat material și au fost nevoiți să plece la oraș sau peste hotare la muncă, lăsând copiii în grija Domnului. Alții și-au pierdut credința. Mulți au divorțat... Atunci când plecăm departe, poate încercăm să fugim de noi, de problemele ce le avem, dar acestea se țin scai de noi. Oriunde vom merge, vom fi tot noi înșine, cu apucăturile noastre. Iar liniștea, lipsa altor factori perturbatori, amplifică problemele. Aici, la țară, am fugit de ispite. E drept, au fost mult mai puține, dar mai mari.

Nu știu în detaliu care au fost motivele falimentelor celorlalți, dar știu care a fost sursa binecuvântării noastre: Dumnezeu ne-a iubit și a răspuns credinței noastre. Mă consider un caz fericit și asta nu datorită mie, ci datorită făgăduinței lui Dumnezeu: „Plecați și Eu voi fi cu voi!”. Simt că am binecuvântarea lui Avram care a ascultat și a plecat. „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață, și s-o aibă din belșug!” (Ioan 10, 10)

Sună paradoxal, dar, cunoscând istoria multora, nu sunt printre cei care încurajează mutarea la țară oricum. Omenește, este un pas riscant și poate ireversibil. Trebuie plănuit fiecare detaliu, partea financiară pe termen lung, luat în calcul școala și anturajul copiilor, biserica din apropiere cu istoricul ei etc. Noi nu am gândit așa. Am ajuns aici fără să avem o casă cumpărată și nici o sursă de venit, dar am avut totuși făgăduința și asta ne-a salvat.

Totuși, dacă a fost vreodată un timp mai potrivit și mai urgent de a ieși din orașe, acela este azi (ca să nu spun ieri). Trăim vremuri deosebite, așteptate de generații. Dumnezeu deja și-a avertizat poporul într-un mod clar să iasă din oraș, dar nu mai avem urechi, nu mai avem curaj. Nu cred că mai este timp pentru deliberări, ci trebuie să folosim uleiul acumulat până în prezent și să mergem doar prin credință. Doar așa vom putea trece prin anii ce ne stau în față. Dar, dacă n-ai această experiență cu Dumnezeu, nu sări în gol că te va durea! Caută-l mai întâi pe El, prinde-I mâna cu putere și apoi pleacă.

Deși mutarea la țară face parte din pregătirea copiilor lui Dumnezeu pentru „zilele pustiirii”, preocuparea noastră trebuie să depășească nivelul de supraviețuire. „Pentru că oricine va vrea să-și scape viața o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga.” (Mat.16,25) Cunosc o întreaga comunitate de frați mutați prin văgăunile munților, acolo unde se poate ajunge cu mașina 4x4 doar pe vreme bună, preocupați de pregătirea proviziilor de hrană și energie. Am alți prieteni care se pregătesc să plece la primăvară în Siberia, ca „turist” și să se rătăcească pe acolo. Am un alt prieten care a stat un an și jumătate cu cortul în munte așteptând venirea Domnului. Dezamăgit, am fost rugat să îl ajut să coboare. Chiar dacă acestea sunt cazuri extreme pentru noi (situațiile extreme cer măsuri extreme), nu acesta este felul în care noi trebuie să ne pregătim. La fel ca Domnul nostru, noi nu trăim pentru noi, ci pentru cei din jur, ca să fim o lumină, să fim sarea pământului. Nu e timpul sa ne strângem provizii pentru noi ci pentru cei din jur, să devenim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru pământul care piere.

Dumnezeu are un plan special conceput pentru tine, la fel cum îl are pentru mine. Nu este o altă siguranță mai mare pe acest pământ decât să știi că ești parte din el. Fiindcă „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său” (Rom. 8, 28). Dumnezeu să-Și arate îndurarea față de tine!










duminică, 2 mai 2021

Gherdeal, contract 1302


Documentul  este redat de Ioan Puscariu in Fragmente istorice, Boeri din Tara Fagarasului, 1907, Sibiu, unde mentioneaza ca: "Originalul se afla in colectiunea mea". Ce apare pe ecran este o copie de mana dupa stil inceputul anilor 1900. Copiile au mici diferente intre ele, asta ma face sa cred ca documentul este original si nu este un fals.

          De asemenea descrierile geografice par sa corespunda cu geografia zonei. Numai un bun                       cunoscator al zonei ar fi putut oferi asemena informatii, care de altfel aduc o bogatie documentara            exceptionala pentru o comunitate atat de mica cum era/este Gherdealul. 

      

Noi, Ioan Literatul de Recea (Recse) capitan secund si Constantin Boer de Berivoiul Mare, capitan secund. fiecare in districtul Fagaras, persoane nobile si modeste: Valentin Rinel, administrator al Agnitei si Iacob Werner al doilea administrator de Sighisoara.

Atestam prin prezenta, individual si colectiv, ca in anul acesta 1302, in prima duminica a inaltarii Domnului (dupa calculele mele asta ar fi cazut pe data de 6 mai 1302) prevedem marturia noastra prin strangerea mainii in fata numitilor Andreas Singer administrator al satului Gherdeal si a intregii comunitati din satul cu acelasi nume, Gherdeal si in fata celorlate persoane Martin Grebel administratorul satului Bruiu si a a intregii comunitati din satul Bruiu, in Cincu Mare (Cincu) au raportat acelasi lucru  cu privire la inchiriere si anume : cum ca in anul precedent din cauza unei napraznicii cum ar fi ducerea in robie in Tartarea (Crimea) a ; se cauta gasirea unei solutii reciproce pentru rascumpararea captivilor . O suta de marci de Argint cantarite imprumutate de la locuitorii satului Bruiu, ca ajutor, iar drept garantie ofera o parte din pamantul lor locuitorilor satului Bruiu, pamat care se intinde dinspre pamantul Somartinului si Feldioarei si care incepe de la ultimul pod, caruia i se zice Podul Fiicelor, pana spre rasarit  sub padurea Fiicelor unde se afla mult pamant, inspre sud  unde urca un drum caruia gherdelenii si bruienii ii zic Dastzecheid, langa care au fost stabilite cinci pietre/borna (sau movile), de aici sunt trei munti intre Gherdeal, Bruiu, Somartin si Feldioara, care continua cu locul mosiei, caruia i se zice Saliste (Szelisthe), acolo se afla o borna (movila) intre Gherdeal si Feldioara, acolo sunt multi fagi mari, in cele din urma in varf se afla muntele sfant (caruia i se zice dupa paltinul sfant)  si acolo se afla o borna spre Gherdeal, acolo inspre Olt urca spre muntele Tremurator, intre Gherdeal, Feldioara, de acolo coboara spre pamantul stapanit de Gherdeal, pe care il numesc Liber, in paraul caruia ii zic Augraben (Lunca Sapata) si in paraul care imparte pasunea si coboara in rau, vechiul Gerdal, curge in jos spre muntele Somartinului,  si anume pamatul trebuie dat spre zalogire de gherdeleni bruienilor, ca posesie pentru satul Bruiu, sau pentru Posteritate, pana ce satul Gherdeal va putea sa plateasca inapoi locuitorilor satlui Bruiu cele o suta de marci, 

In plus amintindu-si gherdelenii pentru ca bruienii i-au ridicat, cand au fost in mare nevoie, pentru rambursarea datoriei, in afara de cele vazute, sa ofere prin intelegere de suflet, viile sale dinspre Bruiu caruia li se zice Schloss (Scheppe)  graben, pana la Linden szolsz, sau varful Teilor, unde aproape de Cornu Viilor este ridicata o piatra mare din pamant, care este asezata la Poarta sub padurea Teilor cum este de drept prevazut, pentru ca bruienii nu au putut sa isi planteze viile unde le aveau, pentru mai putin de cincizeci de marci cantarite anual. Zecuiala care este din trei parti in fiecare an preotului din Gherdeal a fost data intotdeauna prin urmare acum a patra ? ii dau inainte pe cinci ani pentru arenda lor, bruienii au numarat in fata noastra CCL (250) marci asa dar depuse de ei in fata noastra prin lege, oricand gherdelenii vor plati cele o suta de marci de argint bruienilor, sau taxa in viitor, atunci toate pamanturile se vor returna gherdelenilor ...

vineri, 26 martie 2021

Olivier de Serres


 


Olivier de Serres

          Se spune ca paradisul ar fi acel loc in care exista politisti britanici, mecanici germani, bucatari francezi, iubiti italieni si guvernanti elvetieni. Numai ca la francezi as mai adauga si agricultori, asta dupa ce am citit despre Olivier de Serres. De citit, am citit in urma cu mai bine de trei ani, am si scris despre el dar dintr-o eroare, prima parte a articolului s-a sters. Asa ca azinoapte dupa o zi de crapat lemne i-a venit timpul sa il rescriu :-)

            Pe cand locuiam in Germania, ma tot intalneam frecvent cu nume  frantuzesti (de exemplu Magin, Vaillant, Benz, Faberge, LeFever, Guy) si ii intrebam daca sunt francezi. Majoritatea imi raspundeau ca nu sunt, dar ca inaintasii lor au fost hugenoti fugiti din Franta care s-au stabilit in regiunile Palatinatului Inferior. Ii mai intrebam cine au fost hughenotii, dar la aceasta intrebare ii pierdeam ... nu mai stiau sa imi raspunda. Daca numele amintite va spun ceva, inseamna ca veti intelege ce vreau sa spun. Daca ar fi sa concentrez in cate-va cuvinte ce insemna pentru mine hugenot as folosi expresia frantuzeasca "creme de la creme", tot ce a avut mai bun Franta, dar din pacte nu a stiut sa se foloseasca de ei si fie i-a exterminat fie i-a alungat. Asa se face ca astazi urmasii lor se gasesc imprastiati pe toata suprafata globului, din Rusia (cazul Faberge) pana in America. Nu incerc sa fac lobi pentru hugenoti ci as vrea sa il prezint in continuare pe unul dintre ei care m-a impresionat (si inspirat) foarte mult. Si cu siguranta dupa ce ii veti citi viata veti intelege mai bine, cine au fost hugenotii.

               Ne aflam in luna august a anului 1578, si mai bine de 30 de ani, de la dangatul clopotului din noaptea Sfantului Bartolomeu, Franta nu a mai avut somn si liniste ci a fost sfasiata si ravasita de razboaie interne. Asta s-a intamplat si in Villeneuve unde traia linistita si in pace o comunitate de hugenoti, pana intr-o zi cand catolicii au venit si aici si au masacrat cati-va dintre ei iar pe restul i-au alungat. Olivier (care facea si el parte din comunitatea hugenota) nu era un om care sa stea de-o parte si probabil datorita inflacararii tineretii, ia si el parte la represalii. Dar curand isi da seama ca nu aceasta este solutia. Solutia lui Olivier era la Pradel.

              Campurile Frantei sunt intr-o stare de oribil abandon  si, dintr-o data cei mai intelepti simt cum li se strange inima si ii cuprinde groaza: ce va manca poporul acesta maine ?" Olivier face parte dintre inteleptii acestia.

               Impreuna cu oamneii lui se retrage la mosia pe care o avea la tara, la Pradel. Face casa cat de cat locuibila. Intareste zidurile si doreste sa umple santurile de aparare cu apa. Dar de unde apa in plina luna august in acel tinut secetos ? Starea mosiei nu era cea mai buna, dar ce il mahnea cel mai tare era starea pamantului. 

Pamantul, pamantul sau, bunul pamant solid, durabil, lipsit de minciuni. O ce bine ar fi sa se dovedeasca docil, altfel se va lupta cu el si tot nu-i va da ultimul cuvant , pana nu va da tot ce e mai bun din el si va deveni roditor. Cu speranta si perseverenta incepe imblanzirea pamantului.

Dar de unde seminte - toate semintele au fost folosite pana la ultima pentru hrana oamenilor. Asa ca, cate-va zile mai tarziu dupa ce a imapartit cu grija treaba in gospodarie, Olivier isi inseuaza catarul si porneste plin de incredere spre munte. Din aceasta calatorie periculoasa, aduce o veste cu adevarat imbucuratoare. In schimbul a trei oi , a facut rost de samanta. Prima victorie a incapatanarii sale.

In interiorul gospodariei, ca si in exteriorul ei saracia a atins cote extreme. In plus locuitorii conacului se afla adesea sub amenintarea jafului si sau a atacurilor inopinate.

Cand vine iarna, Olivier se apuca sa scrie. Este una dintre maniile lui - sa noteze totul: calculele lui si munca indeplinita in fiecare zi. Scrie cum munceste, cu entuziasm, veselie si sinceritate. Isi consemneaza observatiile. Isi imagineaza experiente noi pe care sa le incerece: cum sa modifie o unealta, cum sa fabrice alta dupa un model vazut deja sau, pur si simplu, imaginat de el. Olivier are inzestrarea aceasta: de a simti intens nevoile pamantului sau ale fiecarui tip de sol sau de planta. Se gandeste mult la ele si apoi insira pe hartie scheme, planuri, proiecte. Veche obisnuinta de intelectual.

           Imediat ce va avea posibilitatea, va fabrica pluguri care sa desfunde in profunzime solul, grape noi, tavaluguri.. Semintele si balegarul se vor lipi bine de sol, in loc sa fie dus la vale de ploi. La punctul in care se afla acum, pierderea oricarei seminte este foarte importanta.

            In fond, agricultura in epoca aceea era foarte rudimentara. Din Antichitate pana atunci, nu se mai realizase vre-un progres. Bernard Palllisy, contemporan cu Olivier, s-a indignat de lucrul acesta.

"Armurieri" spunea el, schimba adesea forma halebardelor, a spadelor si a altor harnasamente, insa ignoranta din agriucultura este atat de mare, incat aceasta se practica in mod obisnuit dintotdeauna".                    Randamentul terenului era extrem de mic, mai ales pe solurile neproductive cum sunt majoritatea celor ale lui Olivier. Totusi, cand vine vara  observa ca parcelele ingrijte in mod special se dovedesc mai rodnice decat de obicei. 

              Inca o iarna plina de angoasa ca un cosmar ... Adesea, pe ascuns, stapanii rup de la ei ca sa le poata da copiilor si servitorilor o portie mai putin zgarcita.

Mintea lui Olivier este coplesita de aceasta obsesie: trebuie sa faca cumva, sa puna capat foamei! Trebuie ca oamenii sa manance! Trebuie ca pamantul sa rodeasca!                                                           Multe probleme - in aparenta, de nerezolvat - il agita si nu ii dau pace. Mai intai problema apei. Ar trebui sa aiba apa peste tot, pentru ca, timp de trei luni, Pradelul, dar si imprejurimile se transforma in desert. 

           Putin cate putin se contureaza si se impune o solutie indrazneata. Un curs de apa care curge din muntii Corions, Gazelul, curge pe la vest de domeniu, insa este asezat intr-un fel de rapa. Ar trebui captat mai sus, in locul unde, pe pamanturi invecinate, formeaza un mic bazin si adus printr-un canal pana la domeniu. Facand o intelegere amiabila cu vecinul sau, seniorul Mirabelului, Olivier va construi pe o lungime de proximativ 1000 de metri un magnific canal de aductie, sapat in sol, pardosit cu dale, care va merge mai inatai de-a lungul rapei, apoi, sosit la limita proprietatilor, va face o cotitura brusca spre casa. Acolo se va impartii in mai multe canalizari care alimenteaza adapatoarele, helesteul ratelor, gradina si pasunile. La inceputul lucrarilor, cate ironii va trebui sa suporte novicele nostru antreprenor! Insa apoi cata uimire!

           Hainele se uzeaza - si nu le pot inlocui. Marguerite (sotia lui) trebuie sa faca fata unor dificultati nemaiauzite. La toate acestea se mai adauga si iarna, care urmeaza dupa o ciuma. La conac viata continua sa dainue. Daca din punct de vedere material, oamenii vegeteaza, inima si spiritul sunt mai vii ca niciodata !

Continuarea o puteti citi aici

   

P.S. La data cand am scris pentru prima oara acest articol i l-am dedicat lui Wili Schuster, un "hugenot" de Transilvania care m-a inspirat prin viata si actiunile sale. De data aceasta il dedic din nou, post mortem, aceluiasi om de bine. Nu-mi doresc nimic mai mult, decat ca tara noastra, sa aiba cat mai multi oameni, care sa fie cum a fost el !

miercuri, 20 ianuarie 2021

Despre Covidiada si alte cate-va maruntisuri

 Mai acum cate-va zile ma intreaba cineva intr-un grup: Tu crezi in Covid ? I-am raspund ca nu ... eu cred doar in Dumnezeu. Desi hilara situatia descrie un fenomen interesant in care un virus invizibil ajunge sa capete puteri dumnezeiesti si sa controleze vitile unei intregi planete. Si iata cum apare o noua religie falsa: religia Covid, ai caror pastori nu mai predica de la amvoanele biseicilor ci de la pupitrele televiziunilor si din spatele monitoarelor, terorizandu-si bietii enoriași, asemenea preotilor evului mediu sau chiar a unor pastori de pe la 1800. 

Si cand se mai intampla sa moara cate un "necredincios" Covid ... slujbasii noii religii extaziaza ca l-au ajuns blestemele necredintei si il arata cu degetul: vezi ce se intapla ... daca nu crezi ? Pe mine chestia asta mi-a produs scarba, pana la extrem ... pana acum va legati de viata oamenilor, acum a-ti ajuns sa va legati si de moartea lor ? 

De mii de ani oamenii au murit de diverse boli chiar si ciumi, mai nou se moare din cauza stilului de viata si a obiceiurilor nesanatoase cu mult mai mult decat din cauza Covidului ... dar nu vad nici un ziarist incepand un razboi impotriva zaharului, nicotinei sau alcoolului. De ce ? Imi aduc si acum aminte de pe timpul cand eram licean sau student si mergeam si eu cu ce apucam ... cat fum de tigara inhalam (prin fumat pasiv) .... asta imi era cel mai de groaza lucru cand ma gandeam la o calatorie .... dar dintr-o data autoritatile au devenit foarte grijulii cu privire la sanatatea cetătenilor ... cata ipocrizie.

Dar de ce atata atentie pentru Covid - Covid in sus Covid in jos. In general religiile au jucat un rol foarte important de-a lungul istoriei iar aceasta noua religie e un pion important pentru ce va urma.

Suntem intr-un plin război 

ideologic- intre: pe de o parte conservatori si nationalisti si pe de alta parte progresisti globalisti.  Iar daca ar fi sa facem o paralela la istorie am fi intr-un context 1789/ 1848 in care apuneun sistem de gandire si de valori si se naste altul ... dar de data asta ... sub imperiul FRICII.

VA URMA. 



luni, 2 martie 2020

Despre copacii mei

Si cu acest capitol voi incheia seria dedicata copacilor. Vine primavara, vine caldura si trebuie sa trecem la treaba (am o gramada de: altoit, curatat si planta ... iar cine munceste nu mai are timp sa scrie articole pe net :-).

 Copacii isi destainuiesc trecutul

Ce ma surprinde in satele sasesti din Transilvania este pragmatismul oamenilor. Asa se face ca in satele sasesti (si se pare ca si in al meu) exista obiceiul ca gospodarii sa planteze in fata casei meri sau peri, in functie de numarul copiilor si genul lor (pentru baieti se plantau meri iar pentru fete peri). Iar ca sa pastrez obiceiul eu va trebui in primavara asta (impreuna cu baietelul meu) sa caut un mar paduret pe care sa il transplantam in fata casei iar apoi sa il altoim.

Ce este interesant este faptul ca pomii iti deapana cumva si din istoria comunitatii.
Sa tot fie cati-va ani de cand intr-o toamna am gasit ceva asemanator cu o nuca in coaja verde care emana un miros placut, asemanator citricelor. Nu intelegem de unde ar putea fi aceea "nuca" si ce era defapt. Asa ca mi-am inceput investigatiile. I-am intrebat pe localnici si nimeni nu stia sa imi spuna.
Dupa mai multe cercetari am descoperit ca este Juglans Nigra nucul negru american, care probabil a ajuns pe taramurile transilvanene dupa intoarcerea localnicilor, care in anii 20' mergeau la munca in strainatate (cum mergem si noi astazi) ... dar ceva mei departe - in America.



Stiu ca tot cam in aceea perioada (nu stiu care guvern ... dar unul mai luminat) a trimis prin satele din tara Fagarasului specialisti care sa aduca soiuri nobile de mere, pere, duzi. Acesti specialisti i-au indrumat pe oameni in ce priveste plantarile si altoirile respectivilor pomi. E interesant (si trist in acelasi timp) ca aceea generatie de pomi se aproprie de apus. Am si eu un par in curtea mea, pomul care strajuieste fundul gradinii si caruia prin taieri de intinerire incerc sa ii mai prelungesc viata. 
Stiu ca exista ceva initiative de conservare a soiurilor traditionale, vechi ... poate s-ar putea face ceva in acest sens si pentru Tara Fagarasului si imprejurimi.

La copacul cel mare


Un alt copac emblematic din imprejurimile satului meu este un stejar secular (dupa estimarile unora ar putea avea peste 600-700 ... deci a vazut multe la viata lui :-). Copacul e cu adevarat impresionant ... pare desprins din Avatar, iar printre cunoscuti i se zice "la primaria satului" :-)
Dimensiunile lui ne indica faptul ca acolo unde astazi este padure, a fost pasune (lucru confirmat si de harta Iosefina, prima ridicare topografica de la 1764). Din pacate, "junii tineri" din jurul lui l-au inconjurat ca o haita de lupi si ii smulg din razele de soare si din teritoriul lui pe an ce trece.

Viitor

Am vorbit pana acum de trecut, hai sa vorbim si despre viitor.
Se spune ca un barbat adevarat trebuie sa faca cel putin astea trei lucruri: Sa sadeasca un pom, sa faca o casa cu mainile lui si nu in ultimul rand un copil :-)
Nu intamplator am pus pomul pe primul loc. Apreciez initiativele de plantare a pomilor. Nu cred ca trebuie sa fii mare ecologist sau cu pretentii de "profet verde" gen Greta Thunberg, ca sa te apuci sa plantezi pomi. Eu percep actiunea asta ca pe un lucru normal, chiar de la sine inteles, pe care orice om care doreste sa nu tina umbra pamantului degeaba, ar fi benefic sa o faca.
In plan personal - vreau sa ofer cadouri celor apropiati si nu numai - pomi pe care sa-i planteze.
 Am simtit-o pe propria-mi pilele ... e un cadou care ramane cu adevarat. Asa ca vreau sa creez un trend - in loc sa hranim globalismul/consumerismul si sa cumparam copiilor si celor apropiati cadori care dupa cateva zile/saptamani in cel mai bun caz sunt date uitarii, acumuland praf ... oferiti un pomisor, de preferinta unul care sa ofere si roade, a carui amintire va dainui si peste multi, multi ani. Poate fi ca o borna in timp care sa adune "buchete de amintiri inmiresmate". (aviz pentru cei ca si mine carora nu le place sa ofere flori 😂).
Vreau sa plantez mult mai mult decat am plantat pana acuma: -
- unul dintre primele locuri este lacul de la marginea satului unde voi planta duzi pentru consolidarea malului si pentru deliciul pestilor  si al drumetilor.
-mai am in cap si mult, multe alte proiecte ... la care probabil voi avea nevoie de ajutor, daca esti dispus sa ajuti da un semn.

Inchei cu gandul si cu indemnul ... fii barbat, sau fii barbata si planteaza in primavara asta cel putin un pom ! :-)

BONUS -
 Inainte cu cel putin doua saptamani de plantare este bine sa faci o groapa pentru pom. Cu cat mai mare cu atat mai bine - eu recomand 80×80×80.(asta depinde si de consistenta solului - cu cat mai compact, cu atat se sapa mai adanc)
Pentru anul acesta, deoarece e un an cu mare deficit de apa in sol turnati in aceea groapa mai multi zeci de litri ca zona sa fie cat mai umeda la plantare.
Legat de forma gropii - cercetatoriu au redescoperit gaura la macaroana ... si au ajuns la concluzia ca e patrata 😂 ... adica au ajuns la concluzia ca e mai bine sa se faca gropile patrate decat rotunde. Defapt lucrul acesta era stiut de botanisti inca de prin 1859 ... asa ca numic nou sub soare. Pentru mai multe detalii consultati aici .(acum nu vreti sa va dau totul mura in gura 😁).
Cand achizitionati un pom uitati-va la radacini, ele ofera cele mai bune indicii cu privire la vigoarea pomului.
Deocamdata atat, cine doreste mai multe informatii poate sa "sape" pe blogul meu si cu siguranta va gasi si alte secrete ... dar cel mai important este sa sape ... in gradina si experienta va veni  odata cu greselile si cu timpul.
Succes ! 

duminică, 15 decembrie 2019

... Si totusi ... la umbra marilor copaci cresc cei mai falnici urmasi.



"Hard times create strong man
Strong man create good times
Good times create weak man
And weak men create hard times"


Voi incepe cu o indignare de-a mea si voi spune asemena lui Solomon: trei lucruri sunt mai presus de puterile mele, si chiar patru pe care nu le pot pricepe...
Ce tot nu pricep si nu inteleg eu la civilizatia asta in care incerc  sa "supravietuiesc" este cum de: incearca se exploreze marginile universului in timp ce inca nu a explorat suficient adancurile oceanelor, incearca  sa colonizeze planeta Marte dar nu stie ce se intampla in creierul omului sau in trunchiurile copacilor, aici la firul ierbii. Sa detaliez:
In ultimul articol Nimic nu creste la umbra marilor copaci, am mentionat foarte simplist despre modul in care circula seva in interiorul copacilor. Realitatea este ca cercetatorii nu s-au pus inca de acord cu privire la enigmaticul transport al sevei.
De cand eram mic am invatat si am citit, ca apa urca in copaci folosind principiul capilaritatii. Si partial este adevarat. Principiul capilaritatii este valabil cand vorbim de maxim cati-va metrii dar ce facem cu arborii care au cati-va zeci de metrii sau ajung spre 100 de metrii. Aici oamenii de stiinta au bagat in joc teoria transpiratiei - adica frunza pierde prin respiratie/transpiratie apa, iar moleculele de apa din trunchiul copacilor, prin forta coeziunii se trag una pe alta  tot mai sus catre frunzisul verde creeand o forta absorbanta ascendenta. Problema apare primavara cand copacul nu are frunze iar circulatia sevei in trunchi este cea mai puternica. Si de data asta teoria cade si este nevoie sa fie inlocuita cu cea mai recenta teorie - cea a osmozei (a carei explicatie este ca, daca intr-o celula concentratia de zahar este mai mare decat intr-o celula invecinata, atunci apa se scurge prin pereti catre solutia mai dulce pana cand in ambele se gaseste procentual aceeasi cantitate si daca procedeul se repeta pana in coroana, atunci apa ajunge intr-un final sus. Dar sunt voci care pun sub semnul intrebarii si aceasta teorie.
Dar sa revenim la copaceii nostrii pe care i-am lasat data trecuta la umbra marilor copaci :-)
Aminteam in articolul precedent ca acestor copacei tineri le este greu sa creasca la umbra copacilor batrani.
"Copaceii ar creste cu placere repede si probabil ca nu ar avea nici o problema sa adauge in fiecare sezon o jumatate de metru in inaltime. Din pacate tocmai mamele lor li se opun." Ele acopera puietii cu coroanele lor uriase care retin aproximativ 97% din lumina solara, micutilor revenindu-le doar 3% din firmiturile sub forma de "corpusculi" :-( ... Pare un act de profunda cruzime... cu lumina asta poti produce atata fotosinteza cat sa nu mori.
Si eu care eram obsedat de crestere, probabil de la o trauma (de pe la inceputul pubertatii cand colegii imi spuneau ... evadat din gradinita :-) ... si care incercam cu tot dinadinsul sa imi fac copacii sa creasca mai repede, am descoperit aceste lucruri care mi-au schimbat conceptia despre ritmul cresterii.
De unde aceasta masura de educatie ... educatie spartana. "Da, chiar e vorba de o masura pedagogica, care nu vizeaza decat binele celor mici ... Din cauza cresterii lente, celulele lemnoase interne sunt foarte mici si contin putin aer. Asta le da copacilor flexibilitate si rezistenta la furtuna. Si mai importanta e rezistenta crescuta la ciuperci." Inelele de crestere sunt cele care determina densitatea lemnului. Cu cat aceastea sunt mai mici, lemnul este mai dens si mai rezistent.
Retineti - o crestere asezata este garantul pentru o viata lunga.
In total contrast cu acesti copaci, copii ai padurii se fla copacii din orase ... copii ai padurii, abandonati pe strazi. "Copii" care nu au fost educati in stil spartan ... care se traduce prin "Ia-o mai incet" sau "Asteapta intai 200 de ani". Copacii din orase si mai ales din parcuri au trait decenii ca in sanul lui Avraam si au facut ce au avut chef. Trunchiul lor gros, asemenea unei burti rotunde, e dovada orgiei solare la care au luat parte. Faptul ca celulele din interior sunt foarte mari, extrem de aerate si foarte vulnerabile la ciuperci ii va costa ... la prima criza severa.
In final as incheia cu un pasaj inspirat:" Cei mici ar trebui sa fie invatati in simplitatea fireasca a copilariei. Ar trebui sa fie educati sa fie multumiti cu indatoriri mici folositoare si cu placerile si experientele normale pentru anii lor ... Copii nu ar trebui fortati sa se maturizeze de timpuriu;in schimb,  ar trebui sa pastreze cat mai mult posibil prospetimea si farmecul primilor lor ani. Cu cat este mai linistita si mai simpla viata copilului, cu cat este mai saraca in ceea ce priveste entuziasmul artificial si cu cat se armonizeaza mai mult cu natura, cu atat este mai favorabila dobandirii unei vigori fizice si mintale si a tariei spirituale" (Educatie).


"Hard times create strong man
Strong man create good times
Good times create weak man
And weak men create hard times"


VA URMA ...



duminică, 17 noiembrie 2019

Nimic nu creste in umbra marilor copaci ... si totusi ...


Viata unui puiet de pom este foarte dificilă. Specialiștii spun ca 95% din puietii din natura care implinesc un an nu il prind si pe al doilea. Cunosc foarte bine acest lucru. Mi-am format obiceiul de a planta diversi pomi pe dealuri si am observat ca si la mine procentele sunt asemanatoare. Ca oricare fiinta vie copacii au nevoie de apa, undeva la 4 litrii pentru cate-va frunze. Si in senul acesta multi avem impresia ca  acesti copacii sunt ca niste pompe Grundfos care sug activ apa din maruntaiele pamantului. In realitate lucrurile nu stau asa, ci radacinile copacilor sunt total pasive. "Apa curge pasiv in radacinile copacilor in timpul zilei si iese pasiv in timpul noptii cu aceeasi regularitate ca valurile marii sub atractia lunii".
Acest fenomen este denumit de oamenii de știință "lift hidraulic" si a fost evidențiat prima oara de Dawson in 1993 la artarul de zahar (Acer saccharum).
Cine a scos un copac matur (in general) a observat ca exista o radacina principala pivotanta, care merge direct in jos, iar aceasta este pincipala sursa de apa. Radacinile laterale, de suprafata pe langa rolul  de a tine copacul in picioare au si rolul de a scurge umezeala in solul uscat dupa ce soarele apune si frunzele copacului nu mai transpira  activ. "Artarii maturi, redistribuie pasiv apa scoasa din adancuri si o scot prin radacinile pasive, toata noaptea. S-a dovedit ca plantele mici care traiesc langa acesti arbori mari obtin mai mult din jumatate din apa necesara in urma acestei reciclari".
E greu pt un pui de artar sa creasca la umbra unuia batran dar ... exista un gest de generozitate care compenseaza aceasta lipsa. "In fiecare noapte, sub pamant, cea mai valoroasa resursa -apa-  se muta dinspre cei puternici spre cei mai slabi, astfel incat puietul sa mai poata supravietui o zi. Nu doar apa ii trebuie acestui puiet, dar un pic tot trebuie sa-l ajute, iar puietul are nevoie de tot ajutorul din lume, daca vrea ca peste o suta de ani pe aceasta bucata de pământ sa mai fie un artar. Nici  un părinte nu le poate face copiilor viata perfecta, dar toti tindem sa le dam tot ce putem".*
*ganduri preluate din Lab girl (Fata de laborator) de Hope Jahren

vineri, 19 aprilie 2019

Jurnal de Gherdeal

M-am decis sa deschid o noua pagina pe care sa astern mai multe din experienta mea rusticana. E un jurnal care se coace in mintea mea in urma a 10 ani de vise,  studiu, framantari, multa munca incununata uneori cu esecuri dar care in final se traduce prin experienta. Nu e singurul jurnal pe care il scriu. Scriu mai multe ... in paralel. Cel mai important este cel pe care il scriu fiului meu, Sebastian iar acesta va fi o anexa electronica a aceluia, care sper sa ii fie util, in caz ca va alege sa traiasca la randul lui la tara.
Din pacate internetul pe langa multe alte rele, a mai adus inca unul - a pus cuvantul in gura (tastatura) tuturor prostilor ... care peste noapte au devenit mari experți.
Ceea ce scriu aici, nu scriu avand pretentiile expertului si de aceea va rog sa testati, cercetati si daca e cazul sa ma corectati.
In final ceea ce scriu este o poveste ... pentru ca unitatea de masura a vietii nu este timpul ... ci povestea.
Povestea va asigur ca este ADEVARATA, dar sper in acelasi timp sa fie si UTILA si FRUMOASA.
Lectura placuta si utila !
P.S. Povestea poate fi citita la pagina Jurnal de Gherdeal, cea situată în partra dreapta langa Pagina de pornire

duminică, 18 martie 2018

Afara din oras

Afara din oras este locul unde  iti poti gasi identitatea. De cele mai multe ori vacarmul, puhoiul de oameni si stresul specific orasului te impiedica cu adevarat sa stii cine esti. "Nosce te ipsum" - cunoaste-te pe tine insuti, ar fi probabil unul dintre primele demersuri care te vor calauzi in a raspunde urmatoaelor intrebari fundamentale: de unde vii si incotro te indrepti.
        Dar sa ne intoarcem de unde vroiam sa plec - de la un reportaj cu iz de documentar "In cautarea unei identitati" care prezinta viata de la confluenta dintre doua lumi. Una care a apus si alta care se straduie sa inlocuiasca golul lasat de prima.
Prima este lumea satului sasesc, de pe frumoasele coline Transilvane, care odata cu plecarea masiva in Germania a lasat un vid, iar comunitatiile nu au mai fost ca inainte dupa plecarea lor (a sasilor).
Am crescut la umbra acestei lumi si a fost o mare pierdere pentru mine cand in anii 90´ colegii mei de joaca, plecau unul cate unul spre Germania, lasandu-ma singur pe locul nostru de zbenguiala de pe langa marginea Oltului. A fost o lume de la care daca vroiai, aveai ce invata: disciplina, perseverenta spiritul comunitar. Imi plec capul inaintea ei plin de consideratie.
De ceva timp insa , pe ici pe colo incep sa rasara tineri care se straduiesc sa le ia locul. Se muta in casele sasesti, le renoveaza si incearca sa aduca un suflu nou, comunitatii deja prea imbatranite.
Documentarul as putea spune ca este putin "romantat" in sensul ca surprinde doar latura frumoasa a acestei, celei de-a doua lumi. Spun aceste lucruri deoarece pentru a te muta la tara trebuie sa fii in primul rand realist si sa surprinzi ambele fete ale monedei. Si asta e ste o realitate - o buna parte dintre cei care s-au mutat la tara nu au "supravietuit" deoarece au incercat sa intre in ea doar cu viziunea idilica, idealista.
Din acest, al doilea val incerc sa fac si eu parte si sper ... sa supravietuiesc :-)


duminică, 26 martie 2017

Pentru ca oamenii sa manance


Continuare la Oliviere de Serres

In regiune se duc tratative serioase pentru a transforma intr-o pace de durata  aceste scurte incetari ale ostilitatilor pe perioada lucrarilor agricole. Olivier si cumnatul lui d´Arcons, sunt in prim planul acestor negocieri. In cele din urma, pacea se semneaza la Felix , la 26 noiembrie1581. Va dura doar cinci ani. Insa pentru acesti bieti oameni, cinci ani sunt ca o vesnicie!
Tot ce a fost schitat va prinde acum contur, va inflori. Fiecare anotimp va aduce domeniului o imbunatatire decisiva.
Olivier simte ca pe umerii lui apasa nu doar foamea alor lui, ci foamea unui intreg popor.
Nu ne putem imagina ce insemna  pe atunci muncile campului. In cursul secolelor precedente se defrisasera multe paduri, in timp ce solurile uzate fusesera lasate spre pascut in parloaga. Timp de cati-va ani, recoltele de pe aceste terenuri noi, erau abundente, apoi trebuia sa se defriseze din nou. Or, s-a ajuns rapid la o anumita limita.
Pentru a se revitaliza solurile saracite de o recolta, nu se cunoastea decat o singura metoda, aceeasi dintotdeauan: parloaga, numita si telina. Experienta dovedise ca un teren mediu putea produce un an din doi. Asa era cazul Languedocului (regiune sudica a Frantei). In campiile din nord, mai bogate, ciclul se intindea pe trei ani: parloaga, cereale, furaj.
Prin urmare, imediat dupa secerat sau dupa taierea otavei, campul devenea bun comunal si fiecare putea sa-si aduca vitele la pascut colo. In Evul Mediu bogatii aveau obiceiul de a taia garaul foarte aproape de spic. Miristea ramasa era folosita de saraci la confectionarea de acoperisuri sau saltele de paie. Nu se secera decat cu secera, iar utilizarea coasei care taia de la pamant, genera proteste inflacarate. Pe scurt, din ignoranta, si fara indoiala pentru a nu se atinge dreptul inviolabil al saracilor, s-a ramas la metoda parloagei.
Bernard Palissy, inovator si in acest domeniu, atrasese atentia asupra calitatilor marnei ca pamant de fertilizare. Olivier nu ratase ocazia sa-l incerce cu succes.
Din cauza prostei ingrijiri a solului si neglijentei recoltele scadeau de la an la an. In sudul Frantei in secolul al XVI-lea, cerealele erau atat de scumpe, incat taranii pentru a marii volumul painilor, adaugau fructe in coca.
Olivier nu putea admite lucrul acesta!
 Nu, Dumnezeu a lasat solul pentru mentinerea vietii iar acest sol trebuia sa poata servii oamenii intotdeauan!
In gradina conacului incearca sa aclimatizeze legume noi si tot soiul de plante rare. Caci stapanul Pradelului, curios si intrprinzator din fire tine legatura cu o serie de botanisti si gradinari care il pun la curent cu toate noutatile. Aceasta gradina este un fel de laborator, unde face experimente pasionate cu zarzavaturi. Iar seara in salita vecina cu bucataria, scrie si tot scrie ...
A incercat asadar, tot felul de ingrasaminte naturale, din care cele mai multe au avut succes, dar unde sa gasesti cenusa de lemn, de exemplu, sau deseuri de gradina si gainati pentru a ingrasa imensele intinderei?  Totusi exista ingrasaminte verzi ... Asta il intriga. A observat ca un ogor cu lucerna, arat, da o recolta frumoasa de grau, chiar daca, inainte de semanat nu a imprastiat decat putina marna. De asemenea dulcisorul (sau sparceta), care i-a fost de curand recomandat si pe care il incearca in gradina, il incanta. Mai intai pentru ca le place foarte mult cornutelor sale. Apoi, pt ca ogorul cu sparceta da niste legume minunate. Nu stie exact prin ce fenomen (ulterior, il va descoperi) insa lucrul acesta il intriga foarte mult. Ajunge chiar sa creada ca daca va alterna in gradina sa dulcisor si legume, nu va mai avea nevoie de balegar.
Previziunile lui Olivier lui Olivier s-au indeplinit intr-un mod ce i-au depasit orcice asteptari. Cu anii, perfectionandu-si metodele de cultivare - caci Olivier nu se multumeste niciodata decat cu perfectiunea - a instaurat un sistem de asolamente atat de ingenios care a foast in vigoare pana nu demult la Pradel.
Din nefericire cerul Frantei, dupa o scurta perioada de pace s-a intunecat din nou. Prin teribilul edict din iulie 1585, Henric al III-lea suprima toate libertatile acordate protestantilor, care sunt somati sa se converteasca la catolicism in termen de sase luni. Si totul reincepe.
Insa iata ca apare alte flagele, atat de exterminatoare, incat reusesc pe moment sa suspende ostilitatile. Niste geruri tarzii urmate de o seceta extrema, provoaca, in vara lui 1585, o foamete de o severitate necunoscuta pana atunci. Regiunile sarace din sudul Frantei, sunt greu incercate, asa cum se intamplase si cu cinci ani in urma. Olivier si Marguerite privesc cu oroare cum taranii din jurul lor se hranesc cu ghinde, curpeni de vita de vie sau ferigi. Pentru a face faina, macina scoarta de copaci, zat uscat si coji de nuci si de migdale. Odata cu venirea frigului mortalitatea creste foarte mult. Vara urmatoare, o noua epiedemie de ciuma se abate asupra acestor biete fapturi ruinate de foame. In Vivarais, doua treimi din populatie dispar.
Pamantul lui Olivier, obiectul atator ingrijiri si al atator sacrificii, a raspuns in sfarsit asteptarilor! Nobilul de Pradel si buna Marguerite, care impart in jurul lor, in cea mai mare masura posibila, alimente , doctorii si mangaiere, devin providenta vecinatatii. Si chiar daca familia e compusa acum din sapte copii, toti supravietuiesc acestor orori.
Ah! Sa se opreasca odata toate aceaste nenorociri! Ceea ce trebuie nu e sa-ti duci viata de azi pe maine si sa fii la mila neprevazutului. Pamantul familiei trebuie sa fie de ajuns nu doar pentru painea de azi , ci si pentru proviziile de maine. Si daca un aliment lipseste sa fie altele care sa-l inlocuiasca. Asa va fi atins omul in fata naturii, prin stiinta sa, prin experienta sa si prin harnicia sa, o independenta rezonabila si plina de demnitate.
Olivier incearca prin toate mijloacele sa-si inmulteasca produsele alimentare si resursele locuintei. Trebuie mai inatai sa poata conta pe faptul ca va avea legume variate si din abundenta. La el se gasesc toate legumele care se gasesc in regiunea respectiva: ceapa, PRAZ, usturoi, bobi, laptuci, spanac, anghinare, napi, gulii, morcovi, varza, linte, mazare, scortonera. Dar se gasesc si unele noi: pepeni(importati in perioada rzboaielor din Italia),castraveti (veniti din Spania), fasole (sosita foarte de curand din America, impreuna cu curcanul si din nefericire, cu tutunul).
Oliver studiaza tipul de sol, de expunere, de ingrasamant care le face bine si isi noteaza... Va fi primmul care va descrie cartoful, pe care il aseaza, de  altfel, in "gradina pentru vaza de flori"  atunci fiind considerat arbust ornamental.
Doctoriile. In acele vremuri de epidemii devastatoare, Olivier nu uita de ele. Farmacopeea familiei trebuie sa se afle in gradina, unde mama familiei, si la nevoie farmacistul, insotind medicul, va merge cand nevoia o va cere. Olivier are in gradina sa medicinala o curioasa si completa adunatura de plante care traiesc impreuna ca intr-o uniune, desi au naturi diverse si extravagante. El le cunoaste proprietatiile particulare, iar observatiile documentare pe care le va nota pe acest subiect constitue un studiu foarte serios si foarte clar pentru vremea aceea.
Livada si podgoria lui au parte in egala masura de ingrijirea lui temeinica. Fructul este pentru el chintesenta produselor naturii. Ascultati-l:
"Orice alte merinde palesc in fata fructelor pomilor. Pentru ca nici painea, nici carnea, nici pestele nu sunt infatisate spre a fi mancate decat gatite si potrivite unele cu altele in bucatarie, pe cand fructele apar pe masa regilor crude, fara nici un suliman sau deghizare, si totusi, in simplitatea lor, ele ies in castig, intr-atat de pretioase le gases oamenii gustul, care intrece orice alta delicatesa. Nu le-ati putea face un dar mai pretios prietenilor dumneavoastra decat niste fructe incantatoare ..."
La capitolul perelor, nu mai conteneste, intr-atat de "incantatoare" le gaseste calitatile si frumusetea!
Isi urmareste arborii de la stadiul de samanta pana la cel de fruct perfect: grija cu care isi noteaza cele mai mici detalii din comportamentul unei livezi este incredibil. De asemena pepinierele sale sunt furnizoare pentru intreaga regiune si capata un nume regal. Din vremea sa dateaza veritabila nastere a arboriculturii fructifere in Franta.
Dar trebuie sa si imbrace. Au suferit foarte mult din lipsa de tesaturi! Seamana canepa si in. Vartelnitele se vor putea rasuci. Incearca chiar si bumbacul care ii trezeste un deosebit interes.
Stofele tesute trebuie sa le vopseasca. Intr-un colt al gradinii are ierburi pentru vopsit. Frunzele albastrelelor dau un albastru foarte frumos. O specie de grozama, da galbenul. Iar radacina de roiba (este primul din Franta care a cultivat-o si a descris-o) da rosul. Roiba si albastrelele impreuna dau un negru de catifea.
Olivier este defapt si parintele industriei matasii in Franta, dar asta este o alta poveste.
Olivier avea un frate drag, Jean, om erudit, pe care Heric al IV-lea l-a luat in sliújba sa ca istoriograf. Ori in timpul razboaielor religioase (datorita faptului ca era protestant), Jean fusese inchis iar apoi eliberat in schimbul unei sumi foarte mari. Pentru ca era sarac, Olivier a fost cel care a pus gaj celor care l-au imprumutat, cu bunurile sale si in special Pradelul. Ca sa rezolve aceste incurcaturi pleaca spre Paris unde duce cu el alturi de bunatatile Pradelului si un cufar in care isi avea notate insemnarile. Aceasta carte este Pradelul sau - pentru ca Pradelul se reflecat pe paginile ei ca o fata in cea mai perfecta oglinda. Dar mai e ceva . Cartea lui e el insusi. Cine va citi randurile acestei carti, in orice timp,  il va cunoaste pe omul care le-a scris. Si cine era acest om ? Istoricul Camille Jullian (1859-1933) va spune despre el: "Acest simplu gentilom de tara este cel mai admirabil tip de francez pe care il cunosc".
Da r ca sa revenim la carete - la 18 februarie 1599, iese de sub presa au mic tratat intitulat: "Culegera matasii prin hranirea viermilor care o fac. Esantionul Teatrului de Agricultura al lui Olivier de Serre, Seniorul Pradelului."
Un teatru veti intreba ? Cartea lui se compune dec din piese de tetru ? Nici gand. Expresia desemna in mod obisnuit, in vremea aceeea o opera a carei actiuni se petrece in diverse locuri. Stiti ca, pentru Olivier, fiecare animal, fiecare planta si chiar solul sunt fiinte vii, foarte apropiate cu care  poate sa intre foarte usor in comunine. In asta consta fara indoiala , elementul esential al geniului sau uimitor. Pentru el Pradelul este un teatru pentru care mii de fapturi se nasc, respira si mor. Comedii sau drame ignorate de oamenii obisnuiti, se joaca acolo si tot ansamblul prospera plin de bucurie sau lancezeste in functie de multa dragoste le poartta stapanul si cat de multa stiinta are el.
Oh ! Cat de important este acest ansamblu, in cele mai mici detalii ale lui, deoarece este vorba despre viata sau moartea unor fapturi sensibile. Iar omul domina acst imperiu, servit ca Regele creatiei - dar servind la randul lui, caci altfel cine stie pana unde ar merge orgoliul lui!
Cartea in intregime s-a publicat pe 1 iulie 1600. Olivier era inca in Paris abia stapanindu-si nerabdarea. Lucrarea avea o mie de pagini. A starnit o adevarata surpriza si un entuziasm imens.
Aceasta opera, foarte tehnica si foarte stiintifica in genul ei, era extrem de placuta la citit, intr-atat ere de plina de curiozitate si bunatate. Regele Henric, caruia ii era dedicata, a facut din ea, vreme de patru luni, cartea lui de capatai. Aceasta carte a produs o efervescenta in Franta si o renastere a agricultrii aducand bunastarea chiar si pe acele meleguri brazdate de sange si de razboi.
Desi povestea continua ... ma opresc aici, deoarece as dori ca in continuare  sa fie scrisa in varianta romaneasca.
Ma bucur ca avem si noi Olivieri. As vrea sa-l amintesc pe unul caruia ii dedic acest articol: Silviu Man. Stiu ca face mai mult decat teatru (ca arta) si chiar decat Teatre D´agriculture.
M-as bucura la fel de mult ca sa fie si in Romania un Henric al IV care sa-i sustina pe Olivierii locali, care pot face mult pentru agricultura ecologica romaneasca .
____________________
fragmentele au fost preluate din cartea Eroi si minuni, capitolul Pentru ca oamneii sa manace (autor Elise Sommer) editura Viata si sanatate


luni, 29 august 2016

Green Challenge Romania

 Am satisfactia de a promova o initiativa care vine din partea surioarei mele mai mici, de a lua atitudine si a contracara efectele despaduririlor prin plantarea de copaci.
Puteti gasi mai multe informatii pe pagina Green Challenge Romania - pagina de facebook
Cine doreste sa se implice poate sa repete gestul si sa provoace la randul lui pe cunoscutii si apropiatii lui.

Daca nu aveti idee de unde sa plantati copaci va ofer spatiu de plantare :-)