Prost sa fii excroci sa ai ... la conducere

Ştiu. Vă dor toate cele. Cîte sînt şi cîte aţi pierdut. Vă doare existenţa, dar vă doare şi în cot de subzistenţa vecinului mort de foame. Vă doare injustiţia, dar nu şi nedreptatea făcută celorlalţi. Vă doare mojicia generaţiilor tinere, de care vă plîngeţi scuturîndu-le în cap faţa de masă şi firimiturile de pe ea. Vă dor preţurile, dar nu şi cel plătit pentru indolenţa în masă. Vă doare, pentru că sînteţi români rămaşi acasă şi cred că durerea asta e meritată.

Toată viaţa mea m-am temut să nu fiu proastă. De frumos, omul e aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Sau cum se sluţeşte singur, injectîndu-şi cancer în mameloane şi zîmbete cabaline în buzele bleojdite. De bun, omul e tot după cum îl lasă Dumnezeu şi conştiinţa. Dar la intelect se poate lucra şi mereu mi-a fost frică să nu mi se spună „hai s-o iertăm, nu e proastă, e doar obosită.” Dar acum o declar cu toată convingerea: SÎNT O PROASTĂ!

Suflecată pîn’ la brîu/ Dă din gură fără frîu
Sînt de-a dreptul tembelă, pentru că încă mai cred că România îşi poate schimba traseul coborîtor spre iad, prin cuminţenie, valoare şi rigoare. Sunt o nătăraucă, pentru că am trecut degeaba de vîrsta la care fetele cîştigă bani în plus şi ani în minus din viață, exhibîndu-şi părţile pe care eu credeam (tot din prostie, desigur) că trebuie să le acoperi. Sunt o băbătie fără minte, care nu a învăţat nimic despre deşteptăciune. Tocmai din cauza neroziei mele, m-am surprins visînd la lucruri imposibile. M-am uimit pe mine însămi cu nostalgii pe care astăzi le trecem la capitolul „comunismului împuţit” şi al paseismului. Tînjesc, de pildă, după o polemică între Bojdeuca Victoria şi Bordeiul Cotroceni, cu privire la majorarea salariului minim şi a pensiilor. O polemică în care dilema să fie: cu cît le mărim, cu 100% sau cu 200%? Mă apucă pînă şi dorul de spitale... dezinfectate şi dotate, în care să existe medici şi asistente care să nu te scuipe între ochi, „mamaie, da’ ce, io fac injecţii pe o ciocolată şi trei buruieni?!” Am în fiecare zi cîte un alean subit şi cretin după (scuipaţi-vă în sîn, care mai aveţi!) emisiuni televizate din care să mai rămîi şi cu altceva decît cu ultimul tip de înjurături. E drept că, dacă vrei să vezi creativitatea unui popor, îi asculţi birjărismele, dar azi pînă şi cuplurile de rînd se păruiesc şi se ocărăsc de parcă ar fi Ponta şi Băse, ce bip bip bip!

Mai am un singur dor. De ducă...
Şi mai am eu doruri multe, mai mari şi mai mărunte. Mi-e dor de nişte miniştri care să nu rămînă unsuroşi la gură şi cu pete grase pe conştiinţă, care să nu se cîrnăţească la nişte butoaie cu tărie şi privatizări la plic. Mi-e dor de blocuri, dacă vă puteţi imagina. Nu pentru că vederea mea nu ar fi zilnic sufocată de betoane verticale, ci pentru că, de fiecare dată cînd trec pe lîngă măgăoaiele mahărilor, nu pot să nu mă gândesc că fiecărei vile de grangur îi corespund cîte cincisprezece familii de români aruncaţi în stradă de cîte o lege becisnică. Şi îmi vine să dau cu toate dorurile de pămînt cînd mă gîndesc la prioritatea educaţiei, care ar trebui să însemne altceva decît tonul afectat al unor ştiriste sau vedete neabecedate, altceva decît posturi ocupate cu pile și universitari mînjiți. Ori (ce nerozie!) cînd imi aduc aminte de săli de clasă în care pupitrele au fost noi acum treizeci de ani, iar materialul didactic este tot cel croit cu foarfeca şi cu pelicanolul de către dascălii prăfuiţi, rupţi în coate şi cu pingele scîlciate.

Viitorul suna bine. Acum scîrţîie.
Da, mi-e dor de o perioadă pe care nu am cunoscut-o, a Oamenilor cuviincioşi, care cunosc şi solidaritatea şi bunul-simţ, dar nu doar ca excepţie. Cineva îmi spune că a existat şi în spaţiul mioriţelor o asemenea perioadă, cea interbelică (deși, dacă citești Drăghicescu, Rădulescu-Motru sau Cantemir ș.a., constați că nu e nimic schimbat la noi, substanțial), dar eu sper să nu ne trebuiască războiul doar pentru atîta lucru. Mai sper, totuşi, la o Românie de care să nu îmi fie lehamite, care să nu mai colcăie de atâta cloacă şi prostituţie de toate soiurile. În care un jurnalist să poată scrie în voie despre dîrele mîzgoase pe care le lasă în urmă cîte un politician cu năravuri clisoase. O ţară în care şi conducătorul şi cel de mai jos să aibă demnitatea de a-şi recunoaşte mîrşăviile şi de a nu încerca să le bage sub preş cu măturoiul corupţiei. Îmi doresc un oraş în care edilii să nu îţi îndese pumnul în gură. Şi nici să nu îţi îngroape condeiul în fetidul sistem al iţelor politice şi al condiţionărilor economice parşive. Ajunsă în acest punct, îmi dau seama cît de penibilă sînt. Mai ales că ceea ce trebuia să fie un pamflet voios s-a transformat, pe nesimţite, într-o jelanie. Daţi-mi voie să mă tînguiesc. În fond, românul din mine are ce merită, ca o slugă hoaţă ce este...
Autor: Ecaterina Pavel