Jurnal de livada

Articolul de fata s-a nascut dintr-un experiment facut de un om de stiinta francez pe la 1800 si cate-va observatii personale.
Omul de stiinta francez a luat o samanta pe care a pus-o intr-un ghiveci mare. Inainte de a planta samanta a cantarit cantitatea de pamant din acel ghiveci. Dupa un numar de ani, sa zicem 15, avea in ghiveci un pom in toata regula. A scos pomul a curatat radacinile de pamant si a cantarit din nou cantitatea de pamant, iar apoi pomul. Cum probabil s-ar fi asteptat greutatea pomului ar fi trebuit sa fie diferenta dintre cantitatea de pamant initiala si cea finala. Realitatea nu a fost nici pe departe asa. O infima cantitate de sol "disparuse". Dar atunci din ce crescuse copacul ?
De curand am citit o carte scrisa de Claude Bourguignion, inginer agronom francez, doctor in stiinte si fondator al LAMS (Laboratorul de analize microbiologice ale solului). Studiile sale sunt rezultatul a peste 5000 de analize de sol complete - unele dintre ele regasindu-se in cartea care acuma se gaseste tradusa si in limba romana - Solul, Pamantul si Campurile, revenire la o agricultura sanatoasa.
Iata ce spune acest autor - "Pentru a se hranii din atmosfera, care nu contine decat atomi usori, capabili sa se amestecesi sa se omogenizeze rapid, plantele folosesc frunze netede si plate, sustinute de ramuri sau de tulpini. Pe de alta parte pentru a se hrani din sol care contine atomi grei si foarte putini mobili, folosesc radacini numeroase si foarte incalcite ca o chica. Pe scurt, putem spune ca atomii usori din aer sunt cei care vin spre frunze in timp ce radacinile sunt cei care trebuie sa se indrepte spre atomii imobili din sol. Frunzele sunt suprafete plane care care se lasa agale mangaiate de vant; radacinile sunt mici carcei mobili si numerosi care isi cauta substratul nutritiv in opacitatea solului. Cele doua strategii, a frunzelor si a radacinilor, se pot rezuma la asteptare respectiv actiune. Iar biologia ii da aici peste nas civilizatiei noastre ingenioase, pentru ca asteptarea calma a frunzelor le asigura peste 95 % din elementele constitutive ale plantelor, in timp ce actiunea greoaie a radacinilorle asigura sub 5%.  Aceasta mica reflectie s-ar incadra foarte bine intr-o dezbatere filozofica privind usurimea si greutatea, cugetarea si actiunea, sau intr-o dezbatere religioasa privind asteptarea in rugaciune si actiunea misionarilor" (pag. 48 din cartea mentionata mai sus)
Probabil la fel de noua, cum a fost si pentru mine, teoria pare destul de ciudata - ...cum adica, pana la urma  noi mancam aer ? :-)
Nu , nu mancam  aer ( ca sa par mai stiintific :-) mancam: carbon, oxigen, hidrogen si azot.
Ce e interesant este ca daca te uiti la elementele consititutive ale organismului uman acestea sunt cele mai importante, in ce priveste procentul - clik aici
Bourguignion afirma ca elementele care provin din atmosfera reprezinta  intre 92 si 98  % din greutatea substantei uscate a plantelor- un alt autor francez Marc Bonfils spune de 94 % undeva la 10-17 tone per an la hectar ...
Elementele care provin din sol reprezinta undeva la 2-5% din  greutatea substantei uscate a plantelor - din care 12 elemente vitale- potasiu, clor, urmate de fosfor , bor, calciu, magneziu, sulf ,fier, mangan, molibden
si alte 18 oligoelemete accesorii sau cu rol mai putin cunoscut din care - litiu, sodiu, rubidiu, cesiu urmate de fluor, siliciu, seleniu, cobalt, iod, strontiu, bariu, aluminiu, vanadiu, staniu, nichel, crom, beriliu, brom. Nevoia de aceste minerale si oligoelemente este undeva la 500-800 kg /an la hectar. Rezulta ca planta (apoi noi) ne hranim cantitativ din aer si doar calitativ din sol.
O alta intrebare care se ridica este cum patrund acesti atomi in planta  -
doar carbonul si oxigenul reprezinta 88 % din compozitia vegetalelor (tot auzim de carbohidrati - pai astia sunt carbohidratii - molecule organice de C, O si H , sau cum le-as zice eu, pachetele de energie. Carbonul si oxigenul provin din dioxidul de carbon (CO2) - celebrul codoi a lu coana Elena :-). Intrarea dioxiduui de carbon in compozitia plantei se face datorita reactiei numita fotosinteza, care permite integrarea carbonului si a oxigenului din dioxidul de carbon in structura unei glucide. In schimb hidrogenul, care reprezinta  6% din compozitia vegetalelor, provine din descompunerea apei de ploaie in oxigen care se degaja si in hidrogenul care se integreaza in tesuturile plantelor. Aceasta descompunere are loc in timpul fotosintezei si ramane, de altfel, un mister pe care cercetatorii tare ar vrea sa il dezlege, pentru a obtine oxigen si hidrogen la pret mic si in cantitati mari.. In plus, apa furnizeaza si oxigenul care intra in compozitia plantelor. Azotul provine din atmosfera, datorita unor microbi speciai care sunt capabili sa transforme azotul gazos in amoniu. Acesta din urma intra in compozitia leguminoaselor, sub forma de aminoacid, sau este transormat in nitrat de catre microbii din sol, fiind absorbit decatre alte plante.
In ce priveste absortia mineralelor si a oligoelementelor din sol - este o alta poveste. Si ca sa o scurtez pot spune ca flora microbiana joaca un rol foarte important de care din pacate agricultura moderna nu prea tine cont.
 Afirmam anterior ca plantele se hranesc cantitativ din aer si doar calitativ din sol. Multi agricultori cred ca  pentru a creste planta cat mai mare este nevoie de o cantitate insemnata din celebrul N,P, K. Problema este si planta, asemenea organismului uman are nevoie de 30 de elemente (nu 3 !)  din care 12 sunt vital . Burdusind capurile cu chimicale s-ar putea sa faca mai mult rau decat bine. De ce ? De exemplu excesul de fosfor provoaca carente in zinc, cupru iar azotul nu se mai asimileaza in mod eficient in timp ce excesul de potasiu dezechilibreaza  absortia de magneziu, calciu si bor (Bonfils).
Daca luam exemplul azotului lucrurile nu stau diferit - "Fara lumea microbiana , azotul din atmosfera, foarte abundent de altfe (79% din atmosfera), nu ar putea intra in lumea vie. Intr-adevar azotul are o molecula foarte stabila, pe care numai bacteriile stiu sa o transformein amoniu si apoi nitrat. De-abia in 1913, odata cu aparitia procedeului Haber-Bosch (taticii celebrului BASF), omul a putut copia aceasta reactie microbiana, in scopul de a obtine nitrati pentru bombe. Pana atunci oamenii optineau praful de pusca cu ajutorul salpetrului (nitrat de potasiu) , fabricat in pivnitele umede de catre lumea microbiana.  Acest sistem nu putea furniza suficient praf de pusca pentru razboaiele moderne. Astfel ca fabricarea industroala a nitratului, in 1913 i-a permis omenirii sa duca razboiul atat de eficient intre 1914-1918. Dupa acest razboi, excedentele de nitrati au fost folosite in agricultura, iar uzinele militare au devenit agricole.
 Totusi aceasta cale industriala prezinta doua inconveniente majore: este energofaga -sunt necesare 3 tone de petrol pentru a produce o tona de ingrasamant azotat, si este poluanta - dupa prima ploaie azotul neasimilat se pierde.
In schimb , calea microbiana de fixare a azotului si de mineralizare a humusului incepe odata cu venirea primaverii  si se opreste toamna , cu alte cuvinte functioneaza pe perioada de crestere a plantelor, urmand ritmul lor. De aceea nu exista pierderi de azot in ciclul natural. In general in ciclul natural nu exista pierderi - nimic nu se pierde totul se transforma :-)
Este fantastica aceasta lume pe care am descoperit-o. Numai o minte super inteligenta ar fi putut proiecta asa ceva. De aceea cu cat aprofundez mai mult "cartea naturii" realizez cat de incuiat si ignorant trebuie sa fii sa sa pui procesele care se petrec sub ochii nostrii (dar pe care de cele mai multe ori nici nu le vedem nici nu le intelegem) pe seama hazardului sau a evolutiei.
Putem alege sa ne razboim cu solul sau sa ii dam libertatea de a se manifesta neingradit si eficient asa cum l-a creat Dumnezeu..
Va urma.