Jurnal de livada

Articolul de fata s-a nascut dintr-un experiment facut de un om de stiinta francez pe la 1800 si cate-va observatii personale.
Omul de stiinta francez a luat o samanta pe care a pus-o intr-un ghiveci mare. Inainte de a planta samanta a cantarit cantitatea de pamant din acel ghiveci. Dupa un numar de ani, sa zicem 15, avea in ghiveci un pom in toata regula. A scos pomul a curatat radacinile de pamant si a cantarit din nou cantitatea de pamant, iar apoi pomul. Cum probabil s-ar fi asteptat greutatea pomului ar fi trebuit sa fie diferenta dintre cantitatea de pamant initiala si cea finala. Realitatea nu a fost nici pe departe asa. O infima cantitate de sol "disparuse". Dar atunci din ce crescuse copacul ?
De curand am citit o carte scrisa de Claude Bourguignion, inginer agronom francez, doctor in stiinte si fondator al LAMS (Laboratorul de analize microbiologice ale solului). Studiile sale sunt rezultatul a peste 5000 de analize de sol complete - unele dintre ele regasindu-se in cartea care acuma se gaseste tradusa si in limba romana - Solul, Pamantul si Campurile, revenire la o agricultura sanatoasa.
Iata ce spune acest autor - "Pentru a se hranii din atmosfera, care nu contine decat atomi usori, capabili sa se amestecesi sa se omogenizeze rapid, plantele folosesc frunze netede si plate, sustinute de ramuri sau de tulpini. Pe de alta parte pentru a se hrani din sol care contine atomi grei si foarte putini mobili, folosesc radacini numeroase si foarte incalcite ca o chica. Pe scurt, putem spune ca atomii usori din aer sunt cei care vin spre frunze in timp ce radacinile sunt cei care trebuie sa se indrepte spre atomii imobili din sol. Frunzele sunt suprafete plane care care se lasa agale mangaiate de vant; radacinile sunt mici carcei mobili si numerosi care isi cauta substratul nutritiv in opacitatea solului. Cele doua strategii, a frunzelor si a radacinilor, se pot rezuma la asteptare respectiv actiune. Iar biologia ii da aici peste nas civilizatiei noastre ingenioase, pentru ca asteptarea calma a frunzelor le asigura peste 95 % din elementele constitutive ale plantelor, in timp ce actiunea greoaie a radacinilorle asigura sub 5%.  Aceasta mica reflectie s-ar incadra foarte bine intr-o dezbatere filozofica privind usurimea si greutatea, cugetarea si actiunea, sau intr-o dezbatere religioasa privind asteptarea in rugaciune si actiunea misionarilor" (pag. 48 din cartea mentionata mai sus)
Probabil la fel de noua, cum a fost si pentru mine, teoria pare destul de ciudata - ...cum adica, pana la urma  noi mancam aer ? :-)
Nu , nu mancam  aer ( ca sa par mai stiintific :-) mancam: carbon, oxigen, hidrogen si azot.
Ce e interesant este ca daca te uiti la elementele consititutive ale organismului uman acestea sunt cele mai importante, in ce priveste procentul - clik aici
Bourguignion afirma ca elementele care provin din atmosfera reprezinta  intre 92 si 98  % din greutatea substantei uscate a plantelor- un alt autor francez Marc Bonfils spune de 94 % undeva la 10-17 tone per an la hectar ...
Elementele care provin din sol reprezinta undeva la 2-5% din  greutatea substantei uscate a plantelor - din care 12 elemente vitale- potasiu, clor, urmate de fosfor , bor, calciu, magneziu, sulf ,fier, mangan, molibden
si alte 18 oligoelemete accesorii sau cu rol mai putin cunoscut din care - litiu, sodiu, rubidiu, cesiu urmate de fluor, siliciu, seleniu, cobalt, iod, strontiu, bariu, aluminiu, vanadiu, staniu, nichel, crom, beriliu, brom. Nevoia de aceste minerale si oligoelemente este undeva la 500-800 kg /an la hectar. Rezulta ca planta (apoi noi) ne hranim cantitativ din aer si doar calitativ din sol.
O alta intrebare care se ridica este cum patrund acesti atomi in planta  -
doar carbonul si oxigenul reprezinta 88 % din compozitia vegetalelor (tot auzim de carbohidrati - pai astia sunt carbohidratii - molecule organice de C, O si H , sau cum le-as zice eu, pachetele de energie. Carbonul si oxigenul provin din dioxidul de carbon (CO2) - celebrul codoi a lu coana Elena :-). Intrarea dioxiduui de carbon in compozitia plantei se face datorita reactiei numita fotosinteza, care permite integrarea carbonului si a oxigenului din dioxidul de carbon in structura unei glucide. In schimb hidrogenul, care reprezinta  6% din compozitia vegetalelor, provine din descompunerea apei de ploaie in oxigen care se degaja si in hidrogenul care se integreaza in tesuturile plantelor. Aceasta descompunere are loc in timpul fotosintezei si ramane, de altfel, un mister pe care cercetatorii tare ar vrea sa il dezlege, pentru a obtine oxigen si hidrogen la pret mic si in cantitati mari.. In plus, apa furnizeaza si oxigenul care intra in compozitia plantelor. Azotul provine din atmosfera, datorita unor microbi speciai care sunt capabili sa transforme azotul gazos in amoniu. Acesta din urma intra in compozitia leguminoaselor, sub forma de aminoacid, sau este transormat in nitrat de catre microbii din sol, fiind absorbit decatre alte plante.
In ce priveste absortia mineralelor si a oligoelementelor din sol - este o alta poveste. Si ca sa o scurtez pot spune ca flora microbiana joaca un rol foarte important de care din pacate agricultura moderna nu prea tine cont.
 Afirmam anterior ca plantele se hranesc cantitativ din aer si doar calitativ din sol. Multi agricultori cred ca  pentru a creste planta cat mai mare este nevoie de o cantitate insemnata din celebrul N,P, K. Problema este si planta, asemenea organismului uman are nevoie de 30 de elemente (nu 3 !)  din care 12 sunt vital . Burdusind capurile cu chimicale s-ar putea sa faca mai mult rau decat bine. De ce ? De exemplu excesul de fosfor provoaca carente in zinc, cupru iar azotul nu se mai asimileaza in mod eficient in timp ce excesul de potasiu dezechilibreaza  absortia de magneziu, calciu si bor (Bonfils).
Daca luam exemplul azotului lucrurile nu stau diferit - "Fara lumea microbiana , azotul din atmosfera, foarte abundent de altfe (79% din atmosfera), nu ar putea intra in lumea vie. Intr-adevar azotul are o molecula foarte stabila, pe care numai bacteriile stiu sa o transformein amoniu si apoi nitrat. De-abia in 1913, odata cu aparitia procedeului Haber-Bosch (taticii celebrului BASF), omul a putut copia aceasta reactie microbiana, in scopul de a obtine nitrati pentru bombe. Pana atunci oamenii optineau praful de pusca cu ajutorul salpetrului (nitrat de potasiu) , fabricat in pivnitele umede de catre lumea microbiana.  Acest sistem nu putea furniza suficient praf de pusca pentru razboaiele moderne. Astfel ca fabricarea industroala a nitratului, in 1913 i-a permis omenirii sa duca razboiul atat de eficient intre 1914-1918. Dupa acest razboi, excedentele de nitrati au fost folosite in agricultura, iar uzinele militare au devenit agricole.
 Totusi aceasta cale industriala prezinta doua inconveniente majore: este energofaga -sunt necesare 3 tone de petrol pentru a produce o tona de ingrasamant azotat, si este poluanta - dupa prima ploaie azotul neasimilat se pierde.
In schimb , calea microbiana de fixare a azotului si de mineralizare a humusului incepe odata cu venirea primaverii  si se opreste toamna , cu alte cuvinte functioneaza pe perioada de crestere a plantelor, urmand ritmul lor. De aceea nu exista pierderi de azot in ciclul natural. In general in ciclul natural nu exista pierderi - nimic nu se pierde totul se transforma :-)
Este fantastica aceasta lume pe care am descoperit-o. Numai o minte super inteligenta ar fi putut proiecta asa ceva. De aceea cu cat aprofundez mai mult "cartea naturii" realizez cat de incuiat si ignorant trebuie sa fii sa sa pui procesele care se petrec sub ochii nostrii (dar pe care de cele mai multe ori nici nu le vedem nici nu le intelegem) pe seama hazardului sau a evolutiei.
Putem alege sa ne razboim cu solul sau sa ii dam libertatea de a se manifesta neingradit si eficient asa cum l-a creat Dumnezeu..
Va urma.

A doua carte lansata de TEI

O noua carte pe care o puteti citi de aici: http://de.scribd.com/doc/121341876/Edward-Faulkner-Nebunia-aratului-TEI

Spor la pus in practica :-)

Compostul, si nu numai

 De mai mult timp mi-am propus sa sa ajung sa il cunosc pe domnul Willy Schuster. Aseara am avut ocazia aceasta si m-am bucurat mult pentru ea. Domnul Schuster este unul dintre parintii agriculturii ecologice de la noi din tara, si ma bucur ca a ramas la fel, un parinte  :-) care te primeste in casa si familia lui cu multa caldura.
Dansul este si copresedinte al grupului "eco ruralis" grup destinat sprijinirii taranilor ecologici si traditionali.
M-a impresionat foarte mult mottoul gospodariei domnului Schuster: "...Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a pus in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca". (Geneza 2:15)
Se pare ca in contradictie cu alte crezuri provenite din legendele urbane :-) meseria de agricultor ... sau hai sa-i zicem mai pe romaneste, taran, este cea mai veche meserie, care are in plus si "binecuvantare".
Voi dedica acest articol domnului Schuster, un om care iubeste pamantul ... in forma lui cea mai naturala.
Si daca tot vorbeam de pamant  in articolul urmator voi discuta despre compost.

Din pacate termenul de taran este folosit de multe ori in sens peiorativ. In Suedia am avut parte de o experienta care m-a facut sa doresc sa scimb perceptia care exista la noi in tara cu privire la "meseria" si statutul de taran. Am avut ocazia sa intalnesc un batranel de vre-o 70 de ani care cand a inceput sa vorbeasca despre agricultura, despre bacterii eficiente, despre compozitia solului, te fascina dar in acelasi timp te provoca serios la cercetare. Asa ca m-am pus serios pe treaba, iar ce urmeaza este rezultatul studiilor  impletite cu experienta.

Daca ar fi sa dau o definitie compostului aceasta ar fi - descompunerea controlata a resturilor de materie organica de catre microorganisme, in prezenta oxigenului din care rezulta un sol de o calitate superioara.
Secretul compostului este reactia si raportul dintre doua elemente chimice: C (carbonul) si N (azotul). Carbonul este reprezentat de materialele uscate, lemnoase, de culoare maro (ca de exemplu: frunze, paie, in general tot ce contine celuloza).
Azotul este prezent in compost sub forma materialelor verzi: resturi proaspete de iarba, gunoiul animal si resturi de la bucatarie (in acest sens prezinta si un avantaj in vederea depozitarii resturilor biodegradabile).
Ceea ce ofera succesul compostului este raportul dintre cele doua elemente. Cele mai multe materiale pe care le-am citit in acest sens recomanda un raport cat de cat egal intre C si N. Alte materiale recomandau un raport de 3 parti N si o parte C.
Cum am procedat eu - am pus straturi cu continut de carbon (gros de aproximativ 10 cm.) dupa care am pus un strat cu continut de N (tot de 10 cm). Straturile le-am pus succesive C-N-C-N , ar fi recomandat cat mai gros, ideal ar fi un metru si jumatate.
Am inceput cu un strat de C deoarece am pus la baza crengi astfel incat sa fie cat mai mult oxigen iar "claia" de compost sa nu zaca direct pe pamant :-)
Oxigenul este al treilea secret al compostului - mai mult decat mancare, bacteriile au nevoie de aer (a se citi O). Tot in acest sens in compst se recomanda o concentratie de 50-60 % H2O (o alta sursa de O).
Oxigenul este elementul care mentine echilibrul in gramada de compost. Daca este prea putin oxigen atunci creste aciditatea (ideal pentru compost este un mediu acid neutru care sa aiba un Ph de 8,5). Daca in compost este o aciditate marita acest fapt va duce la moartea bacterilor, si deci la incetinirea procesului.
Cea mai simpla metoda de oxigenare o reprezinta rascolirea gramezii de compost cu furca.
Un alt secret o constitue temperatura - temperatura ideala pentru o gramada de compost este de 50-65 de grade. Cu cat temperatura este mai apropiata de aceste valori cu atat procesul de maturare a compostului va fi mai rapida. Totusi nu se recomanda sa se depaseasca temperatura de 70-80 de grade deoarece in acest caz bacteriile ajung la autodistrugere datorita temperaturii crescute.
Pentru mine aceasta activitate de pregatire a compostului a ajuns una placuta care este si foarte utila pentru gradinaina, in sensul ca am o gradina curata in care nimic nu se pierde ci totul se transforma in ceva util :-). De acuma nu mai este nevoie sa ard decat ce este bolnav sau contaminat, restul se transforma in compost.
In incheiere o observatie - cu cat bucatelele de materie incorporata in compost sunt mai mici, cu atat bacterile le vor descompune mai repede, iar procesul va fi mai scurt.
In munca de compostare m-a ajutat foarte mult ce veti vedea in urmatorul videoclip.

Apropos - daca vre-un cititor are vre-un tocator  manual (deci sa nu fie pe curent electric) de vanzare, sau stie de unde s-ar putea cumpara unul, m-as bucura mult sa-mi comunice si mie.

Multumesc.

Sustenabilitate in varianta romaneasca - continuare

Zilele trecute ne-am hotarat impreuna cu familiasa ne luam un mic concediu - lucrativ. Asa ca am revenit la statiune de refortificare - tradus, ferma lui Berni. Initial am vrut sa facem drumul pe biciclete. De data asta nu am reusit dar speram ca ocazia viitoare sa nu mai ratam experienta placuta a unei calatorii printre blandele dealuri ardelenesti si prin frumoasele sate sasesti.

L-am gasit pe Berni in plina activitate agricola.

Nu demult treierase floarea soarelui, care acum era in remorci, nerabdatoare sa fie dusa pentru presat la rece ... dupa atata arsita indurata.

Micuta Maria, cu parul auriu parca priveste campurile care inconjoara ferma. Din peisaj lipseste ceva. Holdele care cu ceva timp in urma se leganau in bataia vantului au fost si ele deja recoltate si sunt depozitate in silozurile proaspat construite de tatal ei. In curand o parte din el va fi macinat si va putea ajunge in cuptoarele celor care doresc sa aiba o paine sanatoasa (fara E-uri si chimicale) pe masa.

Si anul acesta ca si in ceilalti nici o picatura de pesticid, ierbicid sau ingrasamant chimic nu au "spurcat" terenurile familiei.
La dificultatile existente deja, anul acesta s-a mai adugat si napasta asta cu seceta.
Totusi Berni este increzator si spera ca in final totul sa fie bine.
Probabil va trebui sa renunte la vaci (care intre timp s-au inmultit si ele) deoarece, din cauza secetei nu va avea suficient nutret sa le asigure hrana peste iarna.
Albinutele au incercat sa-si faca si ele treaba, au foast cam impiedicate de seceta dar pana la urma au reusit sa aduca ceva nectar de pe holdele lui Berni dar si miere de mana din padurile invecinate. M-am delectat din plin cu dulceata mierii recoltate anul acesta. E grozava.

Iata cate-va dintre plantele deasupra carora harnicele albinute isi faceau zborul zilnic, iar pe multe din ele le-au chiar polenizat. Sa incepem cu ce imi place mie mai mult.

Desi nu este o zona in care sa se cultive asa ceva in mod uzual anul acesta pepenilor le-a mers foarte bine.
Berni a adus si unele varietati de pepni despre care eu nu am mai auzit, cel putin la noi in tara: pepene galben cu gust de mango.
Desi sezonul a cam trecut m-am putut bucura de aroma naturala a pepenilor verzi - acum la inceput de toamna.
Sa continuam cu formele rotunde:

Probabil pe viitor un soi special de dovleac va constitui o noua sursa de ulei natural pentru cei interesati. Anul acesta acestui soi i-a mers bine. Am gustat si eu semintele si sunt bune.

In general toate produsele lui Berni au un gust deosebit, dar ce m-a impresionat si pot spune cu cea mai mare sinceritate ca nu am mai mancat asa grozavie pana acuma- sunt rosiile.

Niciodata nu am vazut atatea soiuri, atata varietate in ce priveste forma, dimensiunea si culoarea si nici nu am mancat asa rosii gustoase. Desi par umflate cu pompa, rosiile nu sunt modificate genetic ci sunt rodul unui pamant bine lucrat, hranit sanatos si a unor gene sanatoase. In general cam toate semintele de plante nemaiauzite si nemaintalnite din "gradina botanica a  lui Berni" :-) provin din Austria dintr-o sursa sigura care nu foloseste decat soiuri traditionale.
Alte minunatii pe care le-am vazut si pe care unele le-am si degustat de prin gradina lui Berni au mai foast:

ardei

Kalle 

alune de pamant

ghimbir

naut

si celebrii struguri Cabernet

Nu am pretentia sa fi amintit nici macar o traime din ce soiuri are Berni pe la ferma lui dar probabil in vizitele viitoare voi reusi sa le mentionez pe toate.
Pe langa latura ce tine de degustare :-) vizita a avut si o parte practica. La ferma e nevoie din plin de forta de munca. Cea mai curajoasa actiune a fost incercarea de a pregati o sera subterana, gen Walipini.

Am inceput cu unul dintre tractoarele lui Berni (fapt care a fost deliciul copiilor), in final am constatat ca muschii sunt mai rezistenti decat fiarele. Dupa ce un mecanism de la tractor a cedat sleit de incapatanarea lutului si a pamantului a trebuit sa spargem zidul de pamant cu sapele si tarnacoapele.
Efortul va merita deoarece va asigura familiei si abonatilor hrana proaspata si sanatoasa si pe timpul iernii cu un cost minim de intretinere.
Ma bucur mult pentru realizarile lui Berni. Si acuma imi aduc aminte de serile cand studenti fiind ne impartaseam vislele cu privire la viitor, in jurul unui ceai indulcit cu miere de la albinele lui. Visul lui a inceput sa dea roade ... si la propriu si la figurat :-)
Pentru cei care doresc sa guste din cate-va din roadele pamantului si a trudei lui Berni, acest lucru va fi posibil la a cincea editie a targului Raw Generation care va avea loc in Bucuresti, la inceputul lui octombrie.

Va asteptam :-)

P.S. Chiar daca acuma agricultori asemenea lui Berni sunt precum copacul din prima imagine, unul pe ici unul pe colo, sper ca intr-o zi acolo unde este doar unul singur sa fie o padure. Agricultori care sa aiba principii ,valori si calitate. De aceea initiative gen Ecoruralis merita sustinute. Felicitari domnule Willy Scuster si Atilla Szocs.