Cogito ergo sum I

Inainte de a merge mai departe as dori totusi sa clarific unele chestiuni referitoare la Stiinta, respectiv Religie deoarece ambele pretind ca detin Adevarul.
In secolul acesta, "conflictul" care a inceput acum mai bine de 150 de ani, pare sa fi aruncat "sortii de izbanda" in tabara stiintei, in "ostirea religiei" ne mai ramanand decat cativa fanatici dezacsati, trei babe si doi mosi. Nu zic ca nu sunt si dinastia :-) Dar ... sa clarificam cate-va lucruri.

Chiar exista un conflict intre stiinta si religie si acesta sa fie chiar autentic ?
Atunci cum se face (in ciuda ideii destul de raspandite, ca religia este pentru oameni "modesti") ca in 1999 revista „The Scientific American” publica un sondaj* in care 40% din savanţii americani isi exprimau convingeri religioase. Cum se poate ca un crestin cu puternice convingeri religioase sa fie si om de stiinta ? Este vorba de shizofrenie sau de un conflict indus, artificial intre stiinta si religie ?

Poate ar fi bine sa definim Stiinta si Religia:

A.I. Stiinta este suma ordonată (sintetizata) a informatiilor despre „masinaria naturii”, despre cauzele si procesele ei naturale. Pentru ca stiinta vrea sa cunoască cat mai exact structurile naturii si mecanismele ei, ea nu are în vedere decat faptele stiintifice”. Acum, când omul de stiintă studiaza „faptele stiintifice”, el urmareşte în mod special regularitatea lor, ca să ajunga sa descopere „legi stiintifice”. Dar „faptele stiintifice” şi „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate sa gaseasca si o explicatie, un raspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocoteste o oala cu apa. De ce? Aparent: pentru ca focul de sub oala a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa în oala şi oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace. Natura furnizează fapte, nu si explicatii. Stiinta poate, de exemplu, sa constate moartea unei persoane si cauza decesul: otravire cu cianura. Dar cine si de ce a comis crima? Pentru aceste întrebari, savantul trebuie sa recurga la imaginaţia sa.

În acest punct am ajuns la o primă mare descoperire: ca, pe langă „fapte” si "legi stiintifice”, savantul mai are nevoie si o „schemă explicativa”, pe care o gaseste, în ... propria sa minte.

Ca sa supumen unei analize mai amanuntite Stiinta, sa incercam sa clarificam limitarile ei si ce nu este ea:

A.II.
1. Ştiinţa nu se ocupă decât de „faptele ştiinţifice”. Atunci: este Ştefan cel Mare
un „fapt ştiinţific”? Nu, pentru că el nu poate fi nici repetat şi nici masurat. El este doar un „fapt istoric”. Ştiinţa nu poate investiga trecutul, pentru ca nu-l poate repeta! Faptele trecutului nu pot constitui obiectul ştiinţei exacte. „Metoda ştiinţifică” e cea care limitează stiinţa doar la „timpul prezent”.

2. Întrucât savantul este preocupat să identifice legile din natură, el este in mod deliberat orb fată de toate faptele ce scapa legitatii. Daca intalneşte fenomene care nu se încadrează în legile cunoscute de el, le consideră erori de observatie sau „de interpretare” şi le dă la o parte. Ştiinţa, deci, reţine din realitatea faptică doar partea pe care e în stare s-o recunoască, tot aşa cum un magnet nu reţine decât părţile feroase din totalitatea de obiecte existente.

3. A treia limitare se datorează faptului că niciodată stiinta nu poate ajunge la
adevarul ultim, la adevarul absolut, pentru simplul fapt ca insasi cunostinta omului este relativa si in contiua dezvoltare. Descoperiile stintifice de maine le vor pune in balanta pe cele de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut ca teoremele geometriei lui Euclid constituie adevarul final, pana cand matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) şi ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiana care depaseste sfera de aplicaţie a primeia. Apoi: sute de ani am crezut ca principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, pana cand Einstein a statuat teoria relativitatii. Aici cei care au citit prima parte a articolului vor spune ca ma contrazic cand afirma ca Adevarul, este absolut. Am adaugat acolo: depinde din ce perspectiva privesti.

4. A patra limitare, şi cea mai drastică, este cea dată de subiectivismul savantului.Faptele sunt ca niste saci goi care iau forma lucrului pe care îl bagi in ele. „Faptul stiintific” trebuie interpretat si el. Dar ca să poată fi interpretat, trebuie să se raporteze la un sistem explicativ. După cum am mai spus-o, omul nu intelege decât fenomenele care pot avea o semnificatie pentru imaginea sa despre lume.
Filosoful Immanuel Kant spunea ca toat cunostinta omeneasca poarta amprenta propriei structuri a mintii. Ca adica omul, ca să poata interpreta faptele, proiecteaza asupra lor propria sa judecata (concepte, categorii). Imaginea despre lume pe care omul o are inainte de a deveni savant este cea care influenteaza orientarea sa.
O mica ilustratie: În noiembrie 1999, prestigioasa revistă „National Geographic” publica o veste fulminantă: în China, provincia Liaoning, se descoperise mult aşteptata verigă lipsă dintre reptile şip ăsări. Era un mic dinozaur cu pene şi aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasăre(avea oase subţiri şi pene) dar mai avea şi o coadă compactă de dinozaur. După un studiu minuţios şi expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologată şi a pornit biruitor ca să biruiască lumea. Din nefericire, după numai câteva luni, criticii au dovedit că rămăşiţele aparţineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intenţionat) într-o singură piesă (http://en.wikipedia.org/wiki/Archaeoraptor). De ce? Pentru că paleontologii au interpretat faptele în funcţie de ceea ce aşteptau ei să găsească, pentru care „National Geographic” a trebuit să-şi ceară scuze ... Va să zică, în interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este predeterminat de „concepţia sa despre viaţă”.
Din pricina acestor patru limitări, ştiinţa nu poate fi sursa cunoştinţei "obiective" si absolute. În cazul cel mai fericit, ştiinţa redă conştiincios doar o parte din realitate, acea parte care se referă la aspecte prezente, în domenii materiale, şi acestea bine delimitate.


B. A venit acum rândul să evaluăm comparativ religia cu pretenţiile ei.
Religia este o ideologie, sau o concepţie de viaţă, care recunoaşte ca fundament: existenţaunei puteri supranaturale şi nevăzute ce controlează natura, destinul lumii şi al omului; şi căreia omul îi datorează ascultare, respect şi închinare. La fel ca şi ştiinţa, religia pretinde să ofere omului cunoaşterea. Dar e vorba de un alt tip de cunoaştere,diferit de „metoda ştiinţifică”. În timp ce „metoda ştiinţifică” aşează mintea omului ca arbitru, cunoaşterea religiei aşează ca arbitru divinitatea. Ea este cea care revelează omului adevărul: despre Dumnezeu, despre lume şi despre om.

Divinitatea se afirmă pe sine ca autor al creaţiunii şi al vieţii. În această calitate de autor, divinitatea este exterioară naturii şi deasupra ei. Ca urmare, şi modul în care lucrează divinitatea este altul decât cel natural: este supranatural. Prin definiţie, Dumnezeu este de aşteptat să facă minuni. Altfel n-ar mai fi divin.

Întrucât religia porneşte cu divinitatea şi lucrarea ei supranaturală, domeniul religiei este miracolul. În creştinism, miracolul nu este un incident excepţional. Dimpotrivă, creştinismul se fundamentează pe miracol: creaţiunea, întruparea lui Hristos, învierea… **

Va urma.

__________________________________________
* sondaj cu privire la savantii americani care cred într-un Dumnezeu personal care Se reveleaza pe Sine, care raspunde la rugaciune si care intervine prin miracole, articolul era intitulat „Scientists and Religion in America”.
** pasaje preluate dintr-un seminar al domnului prof. Lucian Cristescu