O familie de nota 10

Merita vizionat si dat mai departe.

Jurnal de livada (de la teorie la practica)

prun inainte de taiere

prun dupa taiere

 Din lipsa de timp o sa descind in subiect abrupt, fara nici o introducere.
Asa cum aminteam in anteriorul jurnal de livada intre 92 si 98% din substanta uscata a copacului provine din atmosfera.
Ca sa nu lungesc povestea as spune ce as face eu (si ce o sa fac ) ca livezii sa-i fie cat mai bine.
In primul rand, as planta pomii la distante ceva mai mari fata de cat se recomanda oficial. Marc Bonfils recomanda plantarea marului (altoit pe franc) la 10m distanta unul de altul, a parului la 9 m, a prunului la 8 m, iar a ciresului la 10 m.unul fata de altul.
Cifrelel astea pe care le-am dat, suna aberant pentru actuala cultura industriala, pentru ca la asta s-a ajuns in mare parte in pomicultura zilelor noastre (nu mai avem agricultura ci industrie-agricola). Si totul porneste de la bani - dorinta de a-i face cat mai multi si in cat mai scurt timp. Dar cu ce pret ?
Cum se fac cat mai multi bani ? Inghesuind cat mai multi pomi (asemenea bietelor animale in halele alea imense si neaerisite). Aceasta suprapopulare are cate-va consecinte :
 Parazitismul care constitue marea plaga a "industriei agricole" moderne bazate pe monocultura.
Privarea de soare - probleme cu fotosinteza, absortia de C si O (dupa unii autori numai astea 2 elemente ar constitui 88% din componenta plantei). In acelasi timp privarea de soare constitue o importanta sursa de boli.
Privarea de aer - probleme cu absortia in special a azotului si in acelasi timp sursa de boli.
Tocmai ceea ce promitea sa devina o mina de aur da nastere la un munte de probleme - paraziti, boli, carente in diverse elemente a caror combatere si rezolvare necesita o multime resurse, energie, respectiv bani. In final ecuatia suna cam asa - din dorinta de a face mai multi bani se consuma o gramda de bani (pe pe stropiri si chimizari) fapt care face ca produsul finit sa iasa de o calitate indoielnica dar la un pret mare.
Fiindca vreau sa fac parte din solutie nu din problema o sa prezint cate-va variante -
Cum am putea rezolva problema parazitismului -
1. prin POLICULTURA (culturi mixte sau intercalate),a. in primul rand nu permite parazitilor sa se raspandeasca asa de repede si de usor pe intreaga suprafata a livezii,
b. in aclasi timp doua sau mai multe culturi nu epuizeaza anumite resurse asa cum o face o monocultura.
c. daca plantezi plante complementare doua sau mai multe culturi coopereaza mai bine decat una singura, si eviti problema concurentei. (plantand o singura specie acestea tind sa concureaza, daca platezi mai multe specii si stii sa le alegi s-ar putea sa coopereze)
 d. poti sa plantezi plante protectoare: usturoi, ceapa, pelin (tin parazitii la distanta), hreanul (protejeaza de bolile cauzate de ciuperci)
1.1  prin plantare la distanta mai mare intre pomi (pui cu paiu, iei cu caru, si viceversa :-): e de preferabil sa ai mai putini pomi fructiferi dar care produc mai mult (fara fenomenul de alternanta), pe termen mai lung, decat multi pomi slabiti, bolnavi, tratati chimic * (aici este o mica mare problema legata de metoda de altoire a pomului)
2. privarea de sore se poate rezolva prin ceea ce am amintit anterior - plantarea la distante mai mari si in acelasi timp prin taieri.
Sunt niste versuri foarte sugestive care spun: "Ridica-ti umbra de pe umbra mea si iti voi da si recolta mea si recolta ta".
Sunt unii permaculturisti - ca de exemplu Seep Holzer care sunt impotriva curatarii pomilor. In cazul lui Seep Holzer inteleg oarecum motivatia. Personajul are peste 40 de hectare, pe multe dintre acestea fiind plantati pomi. La astfel de dimensiuni nu mai ai timp fizic sa te ocupi si de taieri.
Personal consider taierile moderate necesare.  Da, sunt impotriva taierilor radicale sau a taierilor doar de dragul taierii. Sunt situatii in care unii pomi ajunsi la maturitare nu mai au nevoie de taieri deoarece pentru un numar de ani ajung la un echilibru.
Cu toate acestea in primii 4-5 ani, la pomii  fructiferi, dupa parerea mea taierile sunt necesare. In primul rand formeaza coroana, nu permite alungirea excesiva a ramurilor, respectiv formarea unui trunchi prea subtire care in caz de vant puternic sau depuneri mari de zapada poate duce la compromiterea copacului. Cand curat copacul caut sa formez ocoroana armonioasa dezvoltata aproximativ egal (usor mai ridicata spre partea nordica), cu mijlocul aerisit in care sa patruna aerul si lumina. Daca nu patrunde aerul si lumina in mijloc cu siguranta vor patrunde bolile si parazitii,
deoarece umiditatea este cel mai propice mediu pentru dezvoltarea bolilor ( e cam ca si in proverbul acela - unde nu intra soarele pe geam intra doctorul pe usa :-)In concluzie aerul proaspat si lumina constitue cel mai bun dezinfectant nu doar pentru copaci ci si pentru oameni.
Asa ca SPOR LA TREABA ! in aer cat mai curat.

In continuare un videoclip ... inca in lucru
Scuzati calitatea filmarilor si nu numai ...

Despre radacini

Omul e ca pomul. Tocmai de asta imi place sa studiez pomii, deoarece pot sa aflu mai multe despre oameni ... de la distanta :-).
In dreptul pomilor la fel ca si in dreptul oamenilor suntem tentati sa studiem doar partea vizibila coronamentul si fructele (roadele) dar sa neglijam partea invizibila, radacinile, care dealtfel sunt la fel de importante. La un pom sanatos radacinile ar trebui sa fie proiectia coroanei in sol . Desi aduc doar 5% din masa uscata a copacului, sunt cele care il sustin, care spun multe despre sanatatea lui si sunt primele care cedeaza in caz de calamitati (ger, inundatie) daca nu sunt foarte rezistente.
Pornind de la aceasta metafora tind sa cred ca cele mai importante lucruri pe care ar trebui sa le ofere parintii copiilor lor sunt: Radacinile si Aripile
Facand o trecere de la registrul pomicol la cel filozofic (hai ca am inventat o noua disciplina ... filozofie pomicola : -), realizez ca in vremurile in care traim, postmodernismul asta nebun, radacinile nu mai sunt importante, ba chiar se cauta a fi taiate (... uneori taiate de pe lista). Globalizarea si "Political correctness" a facut sa para desuet sa vorbesti despre radacini, sau Doamne fereste ... despre radacinile cuiva. Ei , ei  ...dar stiau oamenii batrani de ce te intrebau, primul lucru cand te duceai intr-un loc nou, sau unde nu erai cunoscut - Al cui esti mamaie ? Ca sa nu vorbesc de vremurile biblice cand ce urma dupa numele tau era poate  mai important decat insasi numele tau: de exemplu Gamaliei fiul lui Pehdatur (mi se pare foarte simpatic numele asta). Vechiul Testament are o carte dedicata genealogiilor - cartea Numeri, peste care de multe ori cand eram mic saream, deoarece ma plictiseam. Acuma o citesc cu alti ochi. M-as fi bucurat ca si popor sa vem genealogii pe zeci de generatii, dar din pacate la majoritatea dintre noi nu bat mai mult de trei, patreu maxim cinci generatii ... o spune asta si ceva despre radacinile noastre :-)
Cand ma refer la radacini , nu ma refer numai la zestrea genetica si genealogie ci la multe, multe altele, deoarece problema este foarte complexa.
Nu demult citeam niste cuvinte care in contextul discutiei noastre despre radacini spun multe: "E important sa ai facultate, dar e mai impoartant sa ai pe cei sapte ani de acasa". Cred ca in curand, din pacate,  termenul asta va trebui inlocuit cu cei sapte ani din fata televizorului. Ne mai intrabam de ce avem generatiile pe care le avem. Multi dau vina pe societate, altii pe sistemul educational. Personal cred ca vina porneste din familie, deoarece atunci cand au dat primii muguri si au inceput sa se dezvolte radacinile nu a fost cine sa le directioneze corect. Spuneam in inceput - Omul e ca pomul, si daca de mic creste stramb ... mai tarziu nu mai ai ce-i face.
Deoarece vad ca ma lungesc prea mult as vrea sa mai ating doar un ultim aspect.
Din cauza vocatiei tatalui meu si a cursului pe care am ales sa-l urmez in viata , am  facut un calcul si am vazut ca nu am stat mai mult de 8 ani intr-un singur loc, cat despre locuri ... le-am pierdut si numarul si sirul :-)
Ei, lucrul asta are multe avantaje - te face mai receptiv la noutate, te obliga sa ai aptitudini sociale, te invata sa te adaptezi mai usor ... DAR are si o mare hiba, te face sa te simti dezradacinat.
Sunt in proces de a rezolva si aceasta problema, mi-am aruncat radacinile si sper sa se infiga cat mai adanc in pamant si astfel ancorat sa ma trag de ele si sa ajung cat mai repede la "locul meu".
Romania se va confrunta cu o mare problema pe care o vom resimtii din plin in cel mult o generatie. Generatia batrana "pleaca" ... in cimitir, generatia tanara pleaca si ea,... nemaiexistand schimbul de stafeta. Din pacate multi din generatia mea nu si-au gasit inca locul, acolo unde au avut radacinile. Ar fi un lucru intelept sa fie ajutati sa si-l gaseasa.
In incheiere as dori sa astern pe monitor niste ganduri (al caror autor si sursa insa le-am pierdut, din pacate), care prezinta aceasta realitate trista.
"Tinerii cresc in regiuni rurale, pleaca la oras si nu semai intorc. Acum norma este plecarea fara intoarcere. Iar acest lucru se aplica si familiilor si de la oras si de la sat. Confor noului standard destinul copilului nu este sa isi urmeze parintii ci sa fie mai modern decat ei; succesiunea a lasat loc saltului in evolutie. Iar aceasta norma este institutionalizata nu in frumoase istorisiri locale, ci in sistemul de educatie. Scolile nu mai sunt orientate spre mostenire culturala, pe care ar avea datoria sa le transmita mai departe nestirbita, ci spre cariera, adica spre viitorul copilului. Prin urmar, orientarea este in mod necesar teoretica, speculativa si mercenara".
Omul e ca pomul ... iar fiecare pom are locul lui
Inradacinare usoara :-)

Nepotii Ghertrudei

Acest articol este ultimul dintr-o trilogie, alaturi de: Povestea Ghertrudei si Copii Ghertrudei.

Articolul se doreste un fel de preludiu de happy-end. Si prezinta ziua in care turnul bisericii din Gherdeal cu un ochi plangea iar cu altul radea. O droaie de nepoti de peste tari s-au strans, iar pentru o zi au fost din nou ACASA.

Va las in seama imaginilor deoarece o imagine facemai mult ca o mie de cuvinte.

Living off the grid

Jurnal de livada

Articolul de fata s-a nascut dintr-un experiment facut de un om de stiinta francez pe la 1800 si cate-va observatii personale.
Omul de stiinta francez a luat o samanta pe care a pus-o intr-un ghiveci mare. Inainte de a planta samanta a cantarit cantitatea de pamant din acel ghiveci. Dupa un numar de ani, sa zicem 15, avea in ghiveci un pom in toata regula. A scos pomul a curatat radacinile de pamant si a cantarit din nou cantitatea de pamant, iar apoi pomul. Cum probabil s-ar fi asteptat greutatea pomului ar fi trebuit sa fie diferenta dintre cantitatea de pamant initiala si cea finala. Realitatea nu a fost nici pe departe asa. O infima cantitate de sol "disparuse". Dar atunci din ce crescuse copacul ?
De curand am citit o carte scrisa de Claude Bourguignion, inginer agronom francez, doctor in stiinte si fondator al LAMS (Laboratorul de analize microbiologice ale solului). Studiile sale sunt rezultatul a peste 5000 de analize de sol complete - unele dintre ele regasindu-se in cartea care acuma se gaseste tradusa si in limba romana - Solul, Pamantul si Campurile, revenire la o agricultura sanatoasa.
Iata ce spune acest autor - "Pentru a se hranii din atmosfera, care nu contine decat atomi usori, capabili sa se amestecesi sa se omogenizeze rapid, plantele folosesc frunze netede si plate, sustinute de ramuri sau de tulpini. Pe de alta parte pentru a se hrani din sol care contine atomi grei si foarte putini mobili, folosesc radacini numeroase si foarte incalcite ca o chica. Pe scurt, putem spune ca atomii usori din aer sunt cei care vin spre frunze in timp ce radacinile sunt cei care trebuie sa se indrepte spre atomii imobili din sol. Frunzele sunt suprafete plane care care se lasa agale mangaiate de vant; radacinile sunt mici carcei mobili si numerosi care isi cauta substratul nutritiv in opacitatea solului. Cele doua strategii, a frunzelor si a radacinilor, se pot rezuma la asteptare respectiv actiune. Iar biologia ii da aici peste nas civilizatiei noastre ingenioase, pentru ca asteptarea calma a frunzelor le asigura peste 95 % din elementele constitutive ale plantelor, in timp ce actiunea greoaie a radacinilorle asigura sub 5%.  Aceasta mica reflectie s-ar incadra foarte bine intr-o dezbatere filozofica privind usurimea si greutatea, cugetarea si actiunea, sau intr-o dezbatere religioasa privind asteptarea in rugaciune si actiunea misionarilor" (pag. 48 din cartea mentionata mai sus)
Probabil la fel de noua, cum a fost si pentru mine, teoria pare destul de ciudata - ...cum adica, pana la urma  noi mancam aer ? :-)
Nu , nu mancam  aer ( ca sa par mai stiintific :-) mancam: carbon, oxigen, hidrogen si azot.
Ce e interesant este ca daca te uiti la elementele consititutive ale organismului uman acestea sunt cele mai importante, in ce priveste procentul - clik aici
Bourguignion afirma ca elementele care provin din atmosfera reprezinta  intre 92 si 98  % din greutatea substantei uscate a plantelor- un alt autor francez Marc Bonfils spune de 94 % undeva la 10-17 tone per an la hectar ...
Elementele care provin din sol reprezinta undeva la 2-5% din  greutatea substantei uscate a plantelor - din care 12 elemente vitale- potasiu, clor, urmate de fosfor , bor, calciu, magneziu, sulf ,fier, mangan, molibden
si alte 18 oligoelemete accesorii sau cu rol mai putin cunoscut din care - litiu, sodiu, rubidiu, cesiu urmate de fluor, siliciu, seleniu, cobalt, iod, strontiu, bariu, aluminiu, vanadiu, staniu, nichel, crom, beriliu, brom. Nevoia de aceste minerale si oligoelemente este undeva la 500-800 kg /an la hectar. Rezulta ca planta (apoi noi) ne hranim cantitativ din aer si doar calitativ din sol.
O alta intrebare care se ridica este cum patrund acesti atomi in planta  -
doar carbonul si oxigenul reprezinta 88 % din compozitia vegetalelor (tot auzim de carbohidrati - pai astia sunt carbohidratii - molecule organice de C, O si H , sau cum le-as zice eu, pachetele de energie. Carbonul si oxigenul provin din dioxidul de carbon (CO2) - celebrul codoi a lu coana Elena :-). Intrarea dioxiduui de carbon in compozitia plantei se face datorita reactiei numita fotosinteza, care permite integrarea carbonului si a oxigenului din dioxidul de carbon in structura unei glucide. In schimb hidrogenul, care reprezinta  6% din compozitia vegetalelor, provine din descompunerea apei de ploaie in oxigen care se degaja si in hidrogenul care se integreaza in tesuturile plantelor. Aceasta descompunere are loc in timpul fotosintezei si ramane, de altfel, un mister pe care cercetatorii tare ar vrea sa il dezlege, pentru a obtine oxigen si hidrogen la pret mic si in cantitati mari.. In plus, apa furnizeaza si oxigenul care intra in compozitia plantelor. Azotul provine din atmosfera, datorita unor microbi speciai care sunt capabili sa transforme azotul gazos in amoniu. Acesta din urma intra in compozitia leguminoaselor, sub forma de aminoacid, sau este transormat in nitrat de catre microbii din sol, fiind absorbit decatre alte plante.
In ce priveste absortia mineralelor si a oligoelementelor din sol - este o alta poveste. Si ca sa o scurtez pot spune ca flora microbiana joaca un rol foarte important de care din pacate agricultura moderna nu prea tine cont.
 Afirmam anterior ca plantele se hranesc cantitativ din aer si doar calitativ din sol. Multi agricultori cred ca  pentru a creste planta cat mai mare este nevoie de o cantitate insemnata din celebrul N,P, K. Problema este si planta, asemenea organismului uman are nevoie de 30 de elemente (nu 3 !)  din care 12 sunt vital . Burdusind capurile cu chimicale s-ar putea sa faca mai mult rau decat bine. De ce ? De exemplu excesul de fosfor provoaca carente in zinc, cupru iar azotul nu se mai asimileaza in mod eficient in timp ce excesul de potasiu dezechilibreaza  absortia de magneziu, calciu si bor (Bonfils).
Daca luam exemplul azotului lucrurile nu stau diferit - "Fara lumea microbiana , azotul din atmosfera, foarte abundent de altfe (79% din atmosfera), nu ar putea intra in lumea vie. Intr-adevar azotul are o molecula foarte stabila, pe care numai bacteriile stiu sa o transformein amoniu si apoi nitrat. De-abia in 1913, odata cu aparitia procedeului Haber-Bosch (taticii celebrului BASF), omul a putut copia aceasta reactie microbiana, in scopul de a obtine nitrati pentru bombe. Pana atunci oamenii optineau praful de pusca cu ajutorul salpetrului (nitrat de potasiu) , fabricat in pivnitele umede de catre lumea microbiana.  Acest sistem nu putea furniza suficient praf de pusca pentru razboaiele moderne. Astfel ca fabricarea industroala a nitratului, in 1913 i-a permis omenirii sa duca razboiul atat de eficient intre 1914-1918. Dupa acest razboi, excedentele de nitrati au fost folosite in agricultura, iar uzinele militare au devenit agricole.
 Totusi aceasta cale industriala prezinta doua inconveniente majore: este energofaga -sunt necesare 3 tone de petrol pentru a produce o tona de ingrasamant azotat, si este poluanta - dupa prima ploaie azotul neasimilat se pierde.
In schimb , calea microbiana de fixare a azotului si de mineralizare a humusului incepe odata cu venirea primaverii  si se opreste toamna , cu alte cuvinte functioneaza pe perioada de crestere a plantelor, urmand ritmul lor. De aceea nu exista pierderi de azot in ciclul natural. In general in ciclul natural nu exista pierderi - nimic nu se pierde totul se transforma :-)
Este fantastica aceasta lume pe care am descoperit-o. Numai o minte super inteligenta ar fi putut proiecta asa ceva. De aceea cu cat aprofundez mai mult "cartea naturii" realizez cat de incuiat si ignorant trebuie sa fii sa sa pui procesele care se petrec sub ochii nostrii (dar pe care de cele mai multe ori nici nu le vedem nici nu le intelegem) pe seama hazardului sau a evolutiei.
Putem alege sa ne razboim cu solul sau sa ii dam libertatea de a se manifesta neingradit si eficient asa cum l-a creat Dumnezeu..
Va urma.

Traind ca zeii

Da, traim ca zeii. Titlul postarii nu este al vreunui film, roman sau piesa de teatru, ci este o realitate (in surs de a se spulbera) pe care o semnificativa parte din zona dezvoltata economic a omenirii, o traieste.
Probabil avem nevoie din cand in cand de o cura de "abstinenta de la civilizatie" pentru a intelege ca - traim ca zeii.
De vre-o patru, cinci ani am ocazia sa practic periodic astfel de cure, nu neaparat din pasiune ci fortat de imprejurari
Si acuma imi aduc aminte de primele ocazii cand lucram la casa. De fapt nu se putea numi inca casa din cauza ca, mai erau doar doua ziduri din ce a fost odata o casa. Deoarece eram mai sigur in afara casei decat in casa,dormeam intr-un hamac sub cerul liber si instelat, experienta  dealtfel foarte romantica - pana pe la vre-o 3 dimineata cand se lasa frigul. La data cand dormeam in hamac nu aveam curent cea mai mare parte din operatiuni le faceam manual, adica ceva in genul - a trage barca pe uscat. Au fost mute experiente care m-au facut sa inteleg ce inseamna sa-ti storci ultima picatura de energie - ca de exemlul caratul a 40 de metrii cubi de pietris, in panta ... de unul singur, adica cu roaba :-) . Pe langa multe, multe alte lectii am invatat ce inseamna energia si cat de importanta este.
"Pretuim orice sursa de energie fiindca o putem exploata ca sa faca treaba pentru noi. De exemplu, de fiecare data cand porniti un bec de 100 de W,este ca si cum ati avea o persoana sportiva in pivnita care pedaleaza cat poate de tare pentru a mentine acel bec aprins. Aceasta este cantitatea de energie pe care o foloseste un singur bec. Cand porniti robinetul, faceti dusuri fierbinti, sau aspirati podelele, este ca si cum locuinta dumneavoastra ar contracta serviciile a cincizeci de sclavi cu conditie fizica exceptionala, care pedaleaza in pivnita, cat de repede pot, non stop, de la simpla atingere a unui intrerupator. Atunci cand porniti masina, in functie de motor, este acelasi lucru cu un rege care inhama trei sute de cai la o trasura. Acest "numar de sclavi" daca doriti, il depaseste pe  cel care il aveau capetele incoronate in trecut. Dat fiind faptul ca nici macar regii din vechime nu puteau sa fluture un card de credit doar asa, dintr-un capriciusi sa se trezeasca de cealalta parte a lumii in mai putinde o zi, am putea sa spunem ca ne bucuram de puteri dumnezeiesti."
Daca ne intrebem cate "munca" este stocata intr-un litru de benzina - cea mai utilizata forma de energie, vom afla ca un litru benzina echivaleaza cu 32,87 BTU, iar 3,412 BTU reprezinta 1KWh. Daca luam in considerare ca munca umana sustinuta este de 74 W/ora pentru munca agricola pentru o persoana obisnuita, ea ajungand la 100 W/ora la o persoana cu o conditie fizica buna ajungem la concluzia ca 1 litru de benzina  echivaleaza undeva intre 96 si 130 de ore de munca umana.
Realizati de cata energie dispunem si care este cu adevarat valoarea ei ?
Eu cred ca nu realizam, inca ... dar vom realiza in urmatorii 10 ani de aici inainte.
Personal cred ca am avut parte de cea mai prospera perioada din istoria umanitatii. Omenirea a dispus de resurse si energie cum nu a dispus niciodata de cand este ea. Desi nu vreau sa comentez cu am risipit aceste "cadouri" trebuie sa recunoatem ca acestea ne-au facut mai informati si mai inteligenti, dar ma intreb retoric - si mai intelepti ?
Una dintre maximele pe care le indragesc mult - Mens sana in corpore sano.
Din perspectiva acestui dicton, la ora actuala omenirea/societatea sta rau la ambele capitole. Suntem asemnea unui batran garbovit si impovarat de greutatea suncilor, semn al indelungatilor ani de imbuibare. Cu o inima slabita care sa zbate din rasputeri sa-i pompeze putinul sange slinos care i-a mai ramas.
Daca sangele ar fi energia, inima ar fi economia iar batranul socitatea consumerista in care traim,  atunci (desi macabra)  aceasta este cea mai plastica imagine pe care o pot gasi pentru acest trist context.
In economia asta intortocheata a vietii dispunem de 2 (respectiv 3) elemente pe care le avem in comun, dar care fac diferenta - TIMPUL cu o derivata a lui ... banii si Energia care se poate citi si Sanatate. Regula jocului e ca nu le poti avea pe toate odata ...
Urmeaza perioada sarbatorilor, climaxul sindrofiei consumeriste de fiecare an - ce va doresc eu este sa aveti TIMP. Timp de cei dragi, timp de gandit, timp de respirat in tihna.
Si un ultim gand -"Lipsa timpului e unul dintre motivele pentru care consumam prea mult, in incercarea de a compensa pierderea acestei bogatii primordiale. Timpul inseamna viata. A fi cu adevarat bogat inseamna a fi stapan pe timpul tau". Charles Eisenstein, Economia sacra.
P.S. Cine a avut rabdare sa citeasca pana la sfarsit si mai are si aceasta bogatie primordiala, TIMP :-)  primeste cadou - de citit o carte Curs pentru dezastre, Despre viitorul nesustenabil al economiei, energiei si mediului nostru

Despre cum mi-am petrecut ziua votului.

Ma trezesc in jurul orei 5. Afara ploua marunt.
Imi iau la mine o pelerina de ploaie (Poncho), doua carti, un aparat de filmat si o tableta (pentru documentare) ... ma mai inarmez si cu ce va rabdare (care pe parcursu zilei voi constata ca va trebui sa fie multa)
Pornesc la drum singur cu gandurile mele. As fi vrut sa-l iau si pe Sebi, dar e totusi prea mult pentru el. Ar fi avut de invatat cate-va lucruri si lecti importante, dar cred ca la anisorii lui (5), sunt niste chestiuni cam abstracte.
La 7:54, exact cat scrie pe planul de calatorie; ajung in Stuttgart. Stie Klaus ce stie - cu ceasurile lui :-)
Ies din gara, in timp ce vanez cu privirea romani. In mod normal nu caut compania romanilor intr-un mod special, dar astazi e altfel ... si mi-as dori sa raman ca astazi.
Astazi sunt fratii mei ... ca sangele apa nu se face (cuvinte pe care le-am auzit de mai multe ori la coada de la vot).
Nu e greu sa dai de ei. Ma iau dupa un tatic cu o fetita, intru in vorba cu el - a venit si el tot de la aproape 150 de kilometrii. E sceptic - nu voteaza pentru el, nici pentru fetita lui ci pentru cei care au mai ramas in tara. Ultimele alegeri l-au prins in Italia, astea in Germania ... ma intreb eu urmatoarele unde o sa-l prinda.? (Asta pentru cei care cred ca statutul de roman migrant in diaspora - e chiar placut).
Ii urez succes si un Doamne' ajuta cu speranta in mai bine ... desi sincer ...
La ora 8 - coada se intinde pe mai bine de doua minute de mers.
Dupa ce fac ritualul filmarii cozii ma asez si eu.

Inaintam cu 50 de metrii pe ora. Pe la 10:30 oamenii incep sa deschida, isi impart din rezervele strategice de rontaitoare.
Atmosfera incepe sa devina fierbinte. Oamenii spun ca pentru Ponta se voteaza maine , astazi se voteaza pentru Iohannis :-)
Langa noi unii mai in varsta le povestesc celor tineri cum si-au petrcut ei revolutia in 89'. Pare-se ca si acuma e o mini revolutie - oamenii scandeaza: Jos Ponta, Ceause n-a murit este Ponta travestit, Klaus, Klaus scapa-ne de Michimaus.

Intre 12 si 13 dam coltu, se creeaza un blocaj, facem baie in multime - oamenii devin tot mai iritati. E o atmosfera combinatie intre spiritul de la stadion si de revolutie.

Ca sa nu pierd timpul degeaba plec sa imi mai caut din prieteni - Ii gasesc pe unii dintre ei, un cuplu care peste vre-o 4 luni o sa aiba un copilas, asteptand la coada destinata celor cu copii si alte nevoi speciale. Cand le vine randul, cei care se ocupau de organizare ii cer gravidei sa isi ridice bluza ca sa-i vada burta - desi dupa parerea mea dovezile erau destul de evidente. Femeia nu a acceptat cerinta nesimtita a organizatorior fapt pentru care atat ea cat si sotul ei nu au fost lasati sa intre sa voteze.
Se canta imnul national. Se scandeaza se injura...

Ciudata combinatie intre fervoare nationala si apucaturi de ultima speta. Interesant de observat atmosfera de turma ... perioadic incep fluieraturile, problema ca nu tot timpul se stie de ce anume se fluiera.

Vine tot mai multa politie, am numarat 5 dubite ... se inainteaza tot mai greu, nu exagerez daca spun ca am inaintat cu cel mult un metru pe ora. Se creeaza cordoane de politie si li se imparte ostentativ al doilea rand de bastoane. Oamenii isi descarca toata frustrarea asupreaunui biet organizator, un baiat blondin din Timisoara ... saracu n-are nici o vina. Desi caut sa-i inteleg e oameni nu pot sa fiu de acord cu manifestarile lor. Imi este jena de bietul baiat ... dar si de jandarmii nemti.
Ceva mai multa decenta nu ne-ar strica.
Oamenii se imping, unele femei se sufoca altora li se face rau.
Dar mai e un pic, strang din dinti, de filmat nu mai pot filma, sunt imobilizat de multime.
In jurul orei 6 reusesc sa intru, inca o mini coada inauntru.
Dupa aproape 11 ore de asteptat la coada AM VOTAT.
Am Invins, felicitari diasporei ... cu speranta ca in viitor o vom face intr-un mod mai civilizat.

Copii Ghertrudei

Continuare la Povestea Ghertrudei ...
Inceputul asezarii nu a fost deloc usor. Au trebuit sa taie si sa defriseze copacii si tufele, ca sa transforme valea nu doar intr-un loc frumos ci si prietenos.
Dupa ce au curatat locul, primul lucru pe care l-au facut a fost sa traseze conturul temeliei bisericii, care urma sa fie asezata in centrul satului, pe cea mai ridicata portiune de teren.
Apoi au inceput sa-si injghebe niste adaposturi pentru ei si animalele lor.
Prima iarna a fost cea mai grea. Erau saraci, iar cel mai pretioase lucruri - era ca se aveau unii pe altii si pe Dumnezeu, iar acestea le erau suficient... si erau fericiti.
Asa se face ca in timpul lungilor seri de iarna, tot satul (care la data aceea era alcatuit doar din cate-va familii) se intalneau rand pe rand unii la altii, in jurul vetrei, depanand istorii, amintiri, povesti si facand planuri pentru urmatorul an - ce casa mai aveau de construit ce sura mai aveau de ridicat.
Incet, incet s-au cladit toate casele, iar Gherdealul a inceput sa arate ca toate celelalte sate sasesti ... ba chiar mai mandru. Ce nu a terminat Ghertruda au continuat  mai departe sa faca copii ei. Au ridicat si biserica. Munceau cu totii, inclusiv copii. Legenda spune ca tiglele de pe acoperisul bisericii au fost carate de femei, care-si impleteau parul asemenea unui cos, pentru a le transporta pana in varf, in siguranta.
Satul a prosperat astfel incat pe la 1520 a fost destul de puternic sa ridice si ziduri de aparare. Acum biserica inconjurata de ziduri si patru turnuri de aparare se inalta parca mai mandra spre cer, fiind un axis mundi care conecta toata suflarea satului la divinitate.
Proaspata biserica fortareata pe langa functia spirituala, oferea acum si protectie fizica impotriva navalitorilor. Asa se face ca atunci cand intonau in biserica imnul compus de Luther - Ein feste burg ist unser Gott (Cetat tare-i Dumnezeu), acuma parca avea alta rezonanta.
Biserica era sufletul comunitatii, cea in jurul cereia isi desfasurau existenta si care le marca   evenimentele importante ale zilei dar si ale vietii. Ea era cea din turnul careia se trimitea primul semnal in caz de pericol. Dar ea era si sursa de hrana. Aici probabil va trebui sa dau unele explicatii (din cate stiu in aproape toate comunitatile sasesti din Transilvania, sasii tineau o parte din provizii, in special slanina, intr-unul dintre turnurile de aparare sau chiar al bisericii, deoarece in caz de atac nu mai aveau timp sa isi ia provizii, iar ele erau deja la loc sigur. Traditia a ramas pana de curand). Biserica era cel mai sigur loc in caz de vremuri tulburi.
Aceste vremuri tulburi nu s-au lasat mult asteptate si nu au ocolit nici pe "copii" Ghertrudei.
Pe la 1590 o ceata de turci ataca comunitatea, care reuseste totusi sa se retraga in spatele zidurilor protectoare. In timpul asediului un destoinic arcas gherdelian reuseste sa il rapuna pe comandantul cetei de ieniceri. In ciuda acestui fapt osmanlaii reusesc sa escaladeze zidurile. Ca printr-o minune gherdelienii reusesc sa-si negocieze rascumpararea, in schimbul unei cantitati de aur, pe care insa nu o aveau. Trimit mesageri in satele vecine. Ajutorul vine chiar de la cel mai apropiat sat, Bruiu, care se ofera sa le dea cantitatea necesara de aur in schimbul cedarii terenurilor agricole si a pasunii (dinspre Bruiu) pentru un numar de ani.
Terenul nu este restituit dupa data stabilita, asa ca incepe un conflict care avea sa se continue cu un proces, procesul de 100 de ani, cel mai lung din istoria Transilvaniei, proces care avea sa ajunga pana la Viena.
Vremurile tulburi nu s-au oprit aici ci au continuat sa vina, fie printr-un incendiu devastator, fie prin deportari in Siberia sau colectivizare. In tot acest timp, gherdelenii au ramas cum au invatat de la mama lor, UNITI.
Asa se face ca atunci cand au putut sa emigreze spre alte zari, au emigrat cu totii, nemairamanand in sat aproape niciunul.
In urma lor au ramas doar casele (a se citi ruinele), cei care au plecat in cimitiri si turnul bisericii care inca vegheaza, ce-i drept putin aplecat de greutatea anilor.
Vegheaza, in raiul ... aproape gol, de la Gherdeal.

sa speram ca Va urma
si happyend-ul

Judetul Sibiu - Poarta de Sud a Transilvaniei

Despre bicicleta si multe altele

Postarea de fata este in primul rand pentru Sebi. De asemenea ea se adreseaza carcotasilor, prietenilor, familiei, si nu in ultimul rand tie care nu te incadrezi in nici una dintre categorii :-)
1. Pentru Sebi, deoarece constiue o anexa (ilustrata) a unui jurnal pe care i-l tin de cand s-a nascut. Jurnal in care ii descriu evolutia, il ajut sa ma inteleaga de ce in anumite situatii am procedat cum am procedat, ii dau sfaturi si invataminte - cam cum facea Neagoe Basarb cu fiul lui Teodosie si nu in ultimul rand ii astern amintiri frumoase care alaturi de educatia
pe care ma straduiesc sa i-o transmit constitue (cred eu) cea mai mare comoara pe care i-o pot darui.
2. De obicei carcotasilor nu le dau explicatii, acestea le pastrez pentru Sebi, dar de data aceasta voi face o exceptie si voi bate saua (fie ea si de bicicleta:-) ... sa priceapa calul
3. Iar prietenii si familia cred ca se bucura de astfel de experiente ... la doar patru ani

 in urma cu doi ani
Inainte de a incepe sa-ti povestesc cum a fost in cea mai lunga dar si cea mai frumoasa tura facuta pana acuma cu bicicleta, mai Sebica, as vrea sa-ti povestesc din istoricul experientelor mele cu bicicleta. Inca imi este vie in minte imaginea primei biciclete - un pegas rosu cumparat de bunicul. Ce e nostim este ca la fel ca si tine imi consideram bicicleta calul meu inaripat care ma purta ca vantul si ca gandul prin colbul sau mai des noroaile de pe marginea Oltului. Zic mai des noroaiele, deoarece atunci era momentul preferat de mine si prietenii mei din copilarie Soni si Sebi (spre exasperarea mamicilor noastre) sa facem cum ziceam noi, moto cros. Spre deosebire de tine care ai invatat inca de la trei ani si fara prea multe cazaturi ( daca stau bine sa ma gandesc pana acuma ai luat numai vre-o 3-4 cazaturi mai serioase) eu am invatat sa ma dau pe bicicleta mult mai tarziu si cu multe cazaturi.
Nu ma consider un impatimit al mersului cu bicicleta, inca consider ca mersul pe jos este cea mai buna optiune, dar daca vorbim de randament si calatorii pe distante lungi, bicicleta ramane cea mai economica si sanatoasa optiune.
Pentru majoritatea barbatilor odata ce au asezat fundul pe scaunul comod al masinii, greu mai schimba acest scaun cu seaua bicicletei. Ei la mine n-a fost sa fie asa:-)  ... abia dupa ce am avut masina am incept sa bag kilometrii la pedala. Cei mai multi i-am facut 150 intr-o zi. Nu merg cu bicicleta pentru a aduna kilometrii sau locatii in palmares ci pentru simplul fapt ca ma duce oriunde, pe gratis si cu 0 emisii. Ea a fost cea care m-a dus pana spre crestele Fagarasului ( iar cand nu mai puteam sa urc cu ea o camuflam cu frunzisul padurii) ca sa culeg fructe de padure pe care apoi le deshidratam. Tot ea a fost cea care m-a dus pe drumuri de tara cate 30 de km cand nu aveam bani, iar alta optiunen nu aveam decat mersul pe jos, care era mult mai periculos din cauza dulailor de la stane. Dar ea va ramane cea care ne va duce in locuri frumoase , chiar daca va fi sa avem multi bani. Asa ca am putea stabili o regula intre noi doi, ca intre barbati - in locuri frumoase, cel mai frumos lucru este sa mergi cu bicicleta, tocmai pentru a pastra nealterata frumusetea acelor locuri.
Acuma sa nu ma intelegi gresit, nu voi face din mersul cu bicicltea o noua religie. Voi continua sa folosesc masina, dar ori de cate ori voi avea posibilitatea sa merg cu bicicleta, voi opta pentru aceasta.
O mica paranteza ca sa intru putin mai profund in problema si sa ma intelegi. Am incercat de mic sa-mi formez un set de valorila care sa ma raportez. Printere acestea a fost si aceea de a nu fi duplicitar. Ca sa traduc in contextul de fata - nu pot sa tin in mana o pancarta NO FRAKING, sa fiu impotriva exploatarii/consumarii dezmatate a ultimelor picaturi de combustibili in timp ce eu ii bag gaz si ii dau "talpa" masinii intr-o fericire nebuna, asteptand ca factura sa o plateasca generatiile viitoare, daca vor mai fi. Asa ca prefer sa dau/dam pedala bicicletei, asa incetisor, cu 10-15 km pe ora si sa "savuram" frumusetile naturii, cu speranta ca vor avea parte de ele si generatiile viitoare, daca vor mai fi :-)
As numi asta o forma publica de manifestare a bunului simt si a respectului, fata de genaratiile viitoare, adica fata de tine Sebica. Inchis paranteza.
Legat de istoricul nostru comun cu bicicleta. Nu stiu daca aveai doi ani cand am inceput sa dam ture cu bicicleta pe langa padurile din jurul Bucurestiului.

Atunci erai un ciclist pasiv, cocotat in spatele meu intr-un marsupiu. Turele acelea erau adevarate aventuri, nu doar datorita pericolelor din trafic ci mai ales a pericolelor patrupede. Si acuma imi aduc aminte (si incepe sa-mi creasca tensiunea), cand odata plimbandu-ne pe un drum de tara ne-a incoltit o haita de maidanezi, carora se pare ca le fe facea cu ochiu piciorusele tale fragede care atarnau din marsupiu. Stiu ca am salvat situatia cu o perdea de gaze cu piper pe care am last-o in urma. Din fericire in acea ocazie am avut spreiul cu piper la mine.

Spre deosebire de atunci in contextul de fata o plimbare cu bicicleta, fie ea si de 60 de km e mult mai lipsita de pericole: soferii sunt foarte atenti, exista piste speciale pt biciclisti, care sunt mai bune (fara gropi) decat autostrazile romanesti. Cand ma refer mai bune, ma refer ca sunt si mai bine semnalizate, astfel incat e destul de greu sa te ratacesti in mod normal. Trbuie sa recunosc totusi ca ne-am ratacit, din cauza unui drum in lucru si a unei ocoliri nesemnalizate. Dar important este ca am ajuns la destinatie, chiar daca cu intarziere :-)

Weekend-ul acesta a fost o intalnire a unei partia diasporei din Germania, asa ca in spiritul celor amintite mai sus si a utilului impletit cu placutul, am plecat cu Sebi al meu intr-o calatorie, care s-a vrut a fi in mare parte pe malul Rinului. Datorita unei portiuni cu lucrari am luat-o si prin niste sate cu case nemtesti cu barne si chirpici si cu muscate la geam, cum erau odata si in satele noastre sasesti. Am trecut prin campuri cu secara la capatul carora macii stau de veghe :-) Pe maul Rinului ne-am luat la intrece cu slepurile ... si am povestit, iar mai important Sebica a adunat material de intrebari pentru urmatoarele doua saptamani: tata ce e cu puful asta prin padure? Tata de ce se rup copacii? Tata de ce se fac baraje? Consider ca a fost o plimbare foarte educativa :-)

A , si am mai facut inca ceva am recapitulat numerele - bicicleta lui Sebi are 7 viteze. Am stabilit ca eu sunt capitan ... de bicicleta. Asa ca mie imi revenea sarcina de a da comenzile in functie de forma de relief - daca era vale dadeam comanda baga 1, iar daca trebuia sa urcam dadeam comanda sa bage 7, doar ca aici era putin mai complicat. Uneori Sebi il confunda pe 6 cu 7 si ca sa facem distinctie am stabilit un consens - cand nu intelege ca trebuie sa bage viteza 7 ii ziceam baga coasa, in mintea lui de copil de patru ani cea mai apropiata imagine de cifra sapte este coasa :-)
incerc sa redau un scurt dialog dintre mine si Sebi , din ultimii 15 km , cei mai grei -
- Sebi vine un deal, da pedala ... da pedala, baga coasa
- bine tata
- poti sa dai din nou pe patru
- tata mai e mult pana ajungem
- daca dam  din pedale nu mai e mult, ce-am inceput trebuie sa terminam asa cum zici tu ( asta e citatul preferat a lui Sebi mai ales cand e vorba de mancat ciocolata)
A fost o plimbare faina in care am vazut locuri noi si frumoase si ne-am intalnit cu oameni deosebiti, dar mai mult decat toate am devenit prieteni mai buni, cel mai inalt ideal la care pote spera un parinte in raport cu copilul lui.
Rubrica dedicata carcotasilor - mai n-ai minte, esti nebun, sa pui cpilul la patru ani sa mearga 60 de km cu bicicleta? Acuma o intrebare carcotasilor, ce e mai bine sa-ti pui copil in fata televizorului 5-6 ore sau sa sa mergi cu bicicleta aceeasi perioada de timp. Timpul va raspunde la intrebarea care este nebun :-) Tin sa mentionez ca zilnic mergem cu bicicleta, acesta fiind pe sezonul cald mijlocul principal de locomotie.
Imi aduc aminte ca pe timpul copilariei mele mai erau alte "sporturi" care se practicau din frageda copilarie - lectiile de pian sau de vioara. Ce e interesant ca nimeni nu ponegrea oricat de lungi ar fi fost sau oricat de mult efort s-ar fi depus pentru ele. Nu contest ca acestea nu ar fi bune ... dar cred ca bicicleta s-ar putea sa-l invete cate-va lectii care-i vor folosii cel putin la fel de mult in viata: perseverenta, vointa, exactitatea, in cazul nostru de pedalat in tandem spiritul de echipa, exersarea unei limbi straine si multe altele.
In incheiere, Sebi as dori sa-ti multumesc pentru aceasta experienta frumoasa, sa stii ca ai fost un erou, eroul meu.
Bravo Sebi !

Pauza de dezmortire

P.S. Surprinzator Sebi nu a facut febra musculara si zice ca astazi mai vrea la o tura

Povestea Ghertrudei

Era primavara. Un vant caldut adia incetisor, facand sa se legene usurel cele cate-va smocuri de iarba care incepeau sa rasara pe langa cararea proaspat batatorita.
Micul convoi inainta, serpuind de-a lungul vaii in ritmul molcom al boilor, care trageau la carute.
la un moment dat persoana care se afla in fruntea convoiului facu un semn iar acesta se opri. Peisajul era mirific. Rotindu-ti privirea vedeai dealuri de jur imprejur, incununate de stejari falnici care vegheau valea asemenea unor ostiri pe metereze.
Ceva mai departe, spre miazazi se ridica inca un zid mai maret, de un alb scanteietor care contrasta cu verdele crud al vaii.
Doar in vale, facand parca nota discordanta cu seriozitatea si impozanta figurilor emblematice amintite anterior, alerga zglobiu, un paraias, inviorand peisajul.
 Toate acestea si multe altele au facut-o pe Ghertruda (conducatorul convoiului) si cei care o insoteau,  sa creada ca acesta era un taram mai inainte pregatit pentru ei.
Dar sa va povestesc despre Ghertruda si oamenii ei:
Ghertruda era o vajnica femeie din satul Carta (Kierz/Kerz). Carta era un sat linistit de pe
malul Oltului. Din nefericire toata linistea a disparut odata cu venirea calugarilor cisternicieni. Acestia, ca sa-si asigure sustinerea din partea liderilor obstii, le oferira celor mai cu vaza oameni din sat anumite beneficii si avantaje materiale. Acesta a fost primul gest care a bagat zazanie si a alungat armonia locului.
Pe langa faptul ca trebuiau sa faca zile de robota pentru ridicarea manastirii, mai trebuiau sa dea si o parte din terenurile proprii pentru folosul manastirii.
De munca nu se plangeau, erau cu totii oameni harnici si invatati cu ea ... dar in ce priveste
oferirea terenului catre manastire, o parte din ei (in special cei mai putin avuti) nu puteau trece peste asta.
Tensiunea crestea de la o zi la alta, iar din cauza faptului ca cisternicienii aveau insasi sustinerea regelui se vazura nevoiti sa repete ce au facut inaintasii lor nu cu mult timp inainte, cand au plecat in tinututrile sitaute intre Rin si Mosel.
Ghertruda aceasta femeie inteleapta si curajoasa a fost liderul care i-a strans in jurul ei pe acesti napastuiti ai soartei, dar care a oferit si solutia ... aceasta vale frumoasa pe care acuma o contemplau fermecati si care va aparea pentru prima data mentinata istoric in 1332 sub numele de Valle Ghertrude, in cinstea vajnicei eroine.
Va urma 

Ben Carson

"Nevoia cea mai mare pe care o are lumea acum, este aceea de barbati - barbati care sa nu se lase cumparati sau vanduti, barbati care sa fie cinstiti si credinciosi in adancul sufeltului lor, barbati care sa nu se teama sa spuna lucrurilor pe nume, barbati a caror constiinta este la fel de bine orientata catre datorie, precum este acul busolei catre pol, barbati care vor lua pozitie neclintita pentru adevar chiar daca s-ar prabusi cerurile."

Ben Carson (numele intreg - Benjamin Solomon Carson) este un neurochirurg american de culoare foarte popular in SUA, dar mai putin cunoscut publicului romanesc.
Parintii sai au divortat inca de cand era foarte mic, iar mama sa a fost nevoita sa munceasca din greu pentru a-l creste pe el si pe fratele lui. Unul dintre secretele sucesului lui Ben a fost insasi mama lui care desi avea doar trei clase era o femeie foarte ambitioasa
si inteligenta. Pentru a nu trai din ajutor social (deoarece ea credea ca cine traieste din ajutor social nu isi va putea depasi niciodata conditia, ramanand in aceea situatie pentru tot restu vietii) avea cate 2-3 joburi, fapt pentru care trebuia sa plece inca de la 5 dimineata intorcandu-se acasa, uneori dupa miezul noptii. Ideea revolutionara care i-a venit mamei a fost aceea de a nu le mai permite baietilor ei sa se uite la televizor, decat cu un program foarte strict. In schimb trebuiau sa citeasca  2 carti pe saptamana carora sa le faca un rezumat, pe care mama il citea si il sublinea :-) desi baietii nu stiau ca mama nu prea putea citi :-) . Aceasta si multe altele au facut incet, incet ca perceptia de sine si perspectiva despre viata sa i se schimbe. Rezulatel muncii sarguincioase au dat roade in sensul ca ,
Ben a castigat o bursa la Yale Univeritym fapt care i-a deschis drumul spre o cariera de doctor.
Nu as vrea sa umplu pagina cu date biografice - o buna parte din cartile lui Ben Carson fiind traduse si in limba romana- Maini inzestrate, Gandeste cutezator, Imagine de ansamblu si Asuma-ti riscul.
Personal Ben Carson m-a influentat destul de mult in modul in acre privesc lucrurie astazi, a fost si continua sa fie un model penru mine. Eram copil cand am "devorat" cartile scrise de el. Cate-va idei pe care le-am desprins din cartile lui si care cred ca merita mentionate:
Primul lucru pe cate ar trebui sa si-l formeze cineva este o viziune sanatoasa despre lume si viata. Sa-ti pui tinte inalte la care sa muncesti din greu pentru a le putea realiza- cu alte cuvinte tu esti la carma vietii tale iar propriile alegeri si decizii sunt cele care iti influenteaza in cea mai mare parte viata. Cauta sa rezolvi problemele umbland la cauza nu la efecte.
Recent Ben Carson s-a retras din functia de neurochirurg, il apreciez pentru un fapt pe care extrem de putini oameni reusesc sa il faca - sa zica destul si sa se retraga in glorie.
Ben Carson ramane pentru mine un tip cu foarte mult bun simt, inteligenta si echilibru care poate deschide o pagina noua de istorie.
In continuare un documentar despre viata lui Ben:

Parabola - chintesenta a economiei moderne

O carte exceptionala de Charles Eisenstein - Economia sacra. Banii, darul si societatea in epoca tranzitiei. Poate fi citita/descarcata aici - Economia sacra

Si o mostra din text, probabil una dintre cele mai bune prabole ale economiei actuale:

Odată ca niciodată, într-un sătuc din Tărâmul Uitat, oamenii făceau troc cu de toate. În fiecare zi de târg, oamenii umblau cu găini, ouă, șuncă și pâine și negociau îndelung între ei pentru a face rost de tot ce aveau nevoie. În perioadele cheie ale anului, cum ar fi de exemplu strânsul recoltei sau atunci când cineva avea de reparat hambarul după o furtună, oamenii apelau unii la alții pentru ajutor, după tradiția locului. Ei știau că de îndată ce fiecare dintre ei ar avea nevoie de ajutor, ceilalți îl vor sprijini.

Într-o zi de târg s-a ivit un străin cu pantofi negri și lucioși și pălărie albă, elegantă, urmărind cu un zâmbet sarcastic târguiala. Atunci când a observat un țăran cum căuta să adune în coteț 6 găini pe care voia să le chimbe pe o bucată de șuncă, a izbucnit în râs.
- Bieţii oameni, spuse el, cât sunt de atât de primitivi!
Soţia fermierului la auzit pe străin şi l-a întrebat:
- Crezi că poţi face o treabă mai bună cu găinile?
- Cu găinile nu, a răspuns străinul, dar există o modalitate mult mai bună de a scăpa de toată această zarvă.
- Da, cum așa?
- Vezi copacul acela din zare?, a întrebat-o pe femeie. Ei bine, voi aștepta acolo până ce unul dintre voi îmi va aduce o piele mare de vacă. Apoi fiecare familie trebuie să treacă pe la mine. Vă voi explica cum se poate face acest lucru mai bine.
Şi aşa se şi întâmplă. Străinul a luat o bucată de piele de vacă, a tăiat din ea cercuri perfecte şi a pus un sigiliu complicat şi fin pe fiecare bucată. Apoi a dat fiecărei familii câte zece bucăţi şi le-a explicat că fiecare bucată reprezintă valoarea unei găini.
- Acum puteţi să schimbaţi şi să negociaţi cu aceste rotunduri de piele, în loc s-o faceţi cu găinile care sunt greu de mânuit.
Treaba asta avea sens. Toată lumea a fost impresionată de omul cu pantofi strălucitori şi pălărie model.
- Şi, apropo, adăugă acesta, după ce fiecare familie primise zece rotunduri, peste un an voi veni şi voi sta sub acelaşi copac. Vreau ca fiecare dintre voi să-mi aducă înapoi unsprezece rotunduri. Cea de-a unsprezecea bucată va fi semnul aprecierii voastre faţă de mine, pentru îmbunătăţirea tehnologică care a fost posibilă în viaţa voastră, datorită mie.
- Dar de unde o să facem rost de cea de-a unsprezecea bucată?, întrebă fermierul cu cele unsprezece găini.
- Veţi vedea, spuse bărbatul cu un zâmbet calm.“

Mai departe ne explică Charles Eisenstein, ”presupunând că populaţia şi producţia anuală vor rămâne neschimbate pe perioada întregului an, ce credeţi că se va întâmpla? Aveţi în vedere faptul că cel de-al unsprezecelea
rotund nu a fost creat. Astfel, ca şi concluzie, una dintre cele unsprezece familii va trebui să piardă toate cele zece rotunduri, chiar dacă toată lumea îşi va conduce afacerile bine, pentru ca să fie posibil ca restul familiilor să aibă încă un rotund de piele de vacă în plus. Astfel, atunci când o furtună a lovit recolta uneia dintre familii, ceilalţi nu au mai fost aşa de săritori să ajute familia la nevoie, înainte ca dezastrul să lovească. Deşi era mai convenabil să negocieze cu bani în loc de găini, în zilele de târg, acest nou joc a avut ca efecte secundare neplăcute faptul că descuraja cooperarea spontană, care fusese tradiţională în sat. În schimb, noii bani au generat o competiţie acerbă între participanţi.
Această parabolă arată cum competiţia, insecuritatea şi lăcomia sunt aduse în
economie prin camătă sau dobândă. Acestea nu pot fi eliminate atâta timp cât necesităţile vieţii pot fi procurate numai prin intermediul banilor şi al dobânzii aferente.
Sunt trei finaluri posibile la povestirea lui Lietaer: neplata datoriei, creşterea sumei de bani de pe piaţă sau redistribuirea veniturilor. Fie câte una dintre cele unsprezece familii poate ajunge la faliment, lăsând gospodăria pe mâna străinului cu pălărie (bancherului), fie acesta poate să-i procure o altă piele de vacă şi să creeze mai mulţi bani, fie sătenii pot să refuze să plătească datoria. Aceleaşi opţiuni oferă orice economie bazată pe camătă.

Sătenii s-au adunat în jurul străinului și i-au spus:
- Domnule, sunteți amabil să ne mai dați niște rotunduri pentru ca nimeni să nu ajungă în faliment?
- Voi face asta dar numai pentru aceia dintre voi care îmi pot garanta că vor plăti înapoi. Fiecare rotund valorează o găină, așa că voi împrumuta doar acelora dintre voi care au mai multe găini decât îmi datorează. Astfel, dacă nu vor returna rotundurile, voi confisca găinile la schimb. A, și pentru că sunt un om bun, voi da rotunduri și celor care nu au așa multe găini dar mă pot convinge că pot crește mai multe în viitor. Așa că aratați-mi planul de afaceri. Pot împrumuta 10% dacă demonstrați că puteți crește numărul de găini cu 20% pe an, mă plătiți înapoi și deveniți și voi mai bogați.
- Asta sună bine, dar din moment ce creaţi noi rotunduri cu 10% dobândă, noi tot nu vom fi în stare să înapoiem întreaga sumă la final.
- Asta nu va fi o problemă, spuse bărbatul. Veţi vedea la momentul oportun. Voi crea încă şi mai multe rotunduri şi atunci când nici acestea nu vor fi suficiente, voi crea altele. Voi fi întotdeauna disponibil să creez noi rotunduri. Desigur, voi va trebui să produceţi mai multe găini, dar atâta timp cât creşteţi producţia de găini, nu va fi nici o problemă.
Un copil a venit şi l-a întrebat:
- Scuzaţi-mă, domnule, familia mea este bolnavă şi nu avem suficiente rotunduri pentru a cumpăra hrană. Puteţi să-mi
mai daţi şi mie niște rotunduri?
- Îmi pare rău, spuse bărbatul, dar nu pot face asta. Vezi, eu pot să creez aceste rotunduri numai pentru cei care îmi vor plăti înapoi. Dacă familia ta are câteva găini cu care să poată garanta, sau dacă îmi poţi dovedi că vei munci mai mult pentru a creşte mai multe găini, atunci îţi voi da alte rotunduri.

Cu câteva excepții nefericite, sistemul a mers bine o vreme. Sătenii au crescut producția destul de rapid pentru a putea obține rotundurile suplimentare necesare pentru a plăti omului cu pălărie. În schimb alții, din cauza ghinionului sau poate a nepriceperii au falimentat iar vecinii le-au preluat fermele și i-au angajat să lucreze pentru ei. În mare, producția de găini a crescut în fiecare an cu minim 10%, la fel și cantitatea de rotunduri oferită de omul cu pălărie. Din când în când mai apărea câte o problemă. De exemplu a devenit evident faptul că nimeni nu avea nevoie de toate aceste găini. ”Ne-am săturat de ouă”, se plângeau copiii, ”nu mai avem unde pune penele” se plângeau nevestele. Pentru a asigura creșterea producției, sătenii au inventat tot felul de aparate. A devenit o modă să schimbi în fiecare lună salteaua de pene și case mai mari în care să stea găinile. SS-au creat dispute cu satele vecine care au fost rezolvate cu bătăi cu ouă.
- Trebuie să creștem cererea de noi găini! țipa primarul.

Într-o zi o săteancă mai în vârstă a venit la primar să se plângă. Își amintea că în trecut terenul din jurul satului era verde și fertil, acum era maroniu și murdar. Întreaga vegetație fusese înlăturată pentru a planta cereale pentru găini. Iazurile și izvoarele, altă dată pline de pește erau acum cloace pline de găinaț urât mirositor. Și atunci bătrâna a spus:
- E timpul ca toate acestea să înceteze! Dacă mai mărim producţia de găini, ne vom îneca în găinaţ!
- Nu-ţi face griji, a răsspuns primarul, lângă noi este un sat plin cu teren fertil. Sătenii noştri intenţionează să mute producţia de găini la ei. Iar dacă nu sunt de acord… ei bine, noi suntem mai mulţi. Oricum, nu se poate să vorbeşti serios cu stoparea creşterii. De ce şi cum îşi vor plăti consătenii tăi datoria? Cum voi fi eu capabil să produc alte rotunduri? Aş putea chiar să falimentez.

Și în felul acesta, toate satele, unul câte unul, s-au transformat în haznale urât mirositoare, cu legiuni de găini de care nu era nevoie, iar satele se băteau între ele pentru câteva petice verzi rămase. În ciuda tuturor eforturilor de a asigura dezvoltarea, ritmul de creștere a încetinit iar datoria creștea, direct proporțional cu venitul, până când mulți au ajuns să cheltuiască toate rotundurile doar pentru a-l plăti pe omul cu pălărie. Alții au falimentat și lucrau pe un venit de subzistență la angajatori care, la rândul lor, abia puteau să își plătească și ei datoriile. Erau tot mai puțini care își permiteau să cumpere produsele de la găini și astfel devenea tot mai greu să poată fi menținute cererea și creșterea economică. În timp ce era o supra producție de găini într-un mediu înconjurător devastat, tot mai mulți oameni aveau tot mai puțin pentru a supraviețui, săraci lipiți în mijlocul belșugului.

Eisenstein încheie: ”această poveste ilustrează limpede ceea ce se întâmplă cu adevărata economie. Din cauza cametei/dobânzii, în orice moment, suma de bani datorată este mai mare decât suma de bani existentă. Pentru a crea noi bani, necesari pentru ca întregul sistem să funcţioneze, trebuie să creştem mai multe găini – cu alte cuvinte, să creăm „produse şi servicii“. Principala modalitate de a face acest lucru este de a vinde ceva ce înainte era gratuit. De a transforma pădurile în cherestea, muzica în produse muzicale, ideile în proprietate intelectuală, ajutorul reciproc în servicii plătite”.

Jurnal de gradina

Solul este asa de important incat numele primului om - Adam, provine din termenul evreiesc "adamah" care inseamna pamant iar numele sotiei, Eva provine din termenul "hava" care semnifica viata.

Este foarte interesant ca termenul pentru om - "homo" este derivat din "humus" latinescul pentru sol viu.

Din nefericire astazi - pamantul si toate activitatile ce sunt legate de el sunt privite cu dispret.

Dar omul ca si pomul - de mic se formeaza. Asa ca voinicul meu sper sa fi inceput deja sa prinda drag de tarana :-)

Dupa ce am vizionat documentarul Back to Eden m-am hotarat sa aplic pricipiile de acolo si in gradina la mine. Ca tot imi place lemnul - acum nu mai concep gradina fara pomi, arbusti si alte tufisuri :-)
Asa ca m-am pus pe tocat, si am prins drag incat acum toc tot ce prind :-) ca sa reincorporez in sol.
De ce ? Motivul este simplu - nu pot sa primesti de la sol in permanenta daca nu ai dai si ceva in schimb. Pamantul te invata sa fi generos. Dindu-i ce i se cuvine el iti va da inapoi mult mai mult.
Agricultura moderna da si ea - chimicale si minerale. Problema este ca la fel cum noi avem in stomacul nostru bacterii care proceseaza hrana ingerata - la fel si pamantul are bacteriile lui care isi fac treaba foarte bine daca nu sunt deranjate. Dupa o cura de antibiotice flora intestinala este data peste cap. Din fericire Dumnezeu a lasat atat in organism cat si in natura, remedii. In organismul uman solutia pentru o perturbare severa a florei microbiene (am aflat de curand de la un prieten) o reprezinta apendicele care stocheaza suficiente bacterii care sa refaca flora microbiana distrusa.
Cam ce sunt antibioticele pentru stomac sunt chimicalele pentru sol. De ce are solul nevoie in primul rand este o flora microbiana stabila, iar apoi daca ii vei da ceea ce ii trebuie de mancare (mulci) atunci totul va fi perfect si nu va mai fi nevoie de minerale si alte prostii.
 In sol exista un echilibru fragil care poate fi distrus de interventie exterioara. Am amintit deja o cauza - chimicalele.
O alta sursa de perturbare o reprezinta sapatul. Ce se intampla cand sapi ?
In sol sunt doua tipuri de bacterii: in primii 10-15 cm se gasesc bacterii aerobe, iar sub acest strat se gasesc bacerii anaerobe. Prin sapat (si mai rau prin arat) se aduc la suprafata bacteriile anaerobe care in prezenta aerului mor si se ingroapa bacteriile aerobe care la randul lor in absenta aerului mor. Asta inseamna o decimare a bacteriilor.
Asa ca anul acesta este primul an in care nu am mai sapat.
Dar sa revenim la tocatura de lemn ca de acolo am plecat:

Avantajul tocaturii este - ingrasamant la prima mana. In agricultura ecologica se foloseste in mod special ingrasaminte animale. Desi nu sunt impotriva lor, consider ca sunt ingrasaminte la mana a doua, ceva de genul diferentei dintre miere si zahar. De ce spun asta - cand animalul consuma hrana, absoarbe cel putin o treime din nutrienti.
Un alt avantaj pe care l-am observat in iarna aceasta este protectia termica pe care o ofera stratul de tocatura, care actioneaza asemenea unei paturi termice (in zona in care am pus tocatura, era plin de viata).
In acelasi timp vara actioneaza asemenea unui burete care atunci cand ploua absoarbe apa nelasand ca solul sa fie spalat oricat de torential ar ploua, iar atunci cand este seceta retine apa in sol astfel incat este nevoie de aproximativ 10 % din necesarul de apa de care ar fi fost nevoie anterior.
Un alt avataj il constitue faptul ca se reduce substantial lupta cu burienile.
Acuma sa revin la apendice - in iarna asta am realizat ca de fapt corespondentul pentru apeapendice, in gradina este gramada de compost.
Daca este suficient de mare acolo poti sa-ti adapostesti rezerva de bacterii pe care in primavara urmatoare le vei imprastia, impanzindu-ti gradina.
Dar despre aceasta intr-un articol viitor.
VA URMA